Oamenii, aidoma popoarelor sau naţiunilor din care fac parte, se află, mai totdeauna, sub „tirania” vremurilor prin care trec. Dacă, în ce ne priveşte, ca popor aşezat la răspântia unor mari vârtejuri ale istoriei, cronicarul ne-a avertizat, cu mult înainte de a ne naşte ca naţiune conştientă de sine, că niciodată nu se află omul pe picior de egalitate cu vremurile în care trăieşte, ci todeauna vremurile sunt deasupra „săracului om”, nici alte neamuri nu par să fie mai favorizate din acest punct de vedere. Dimensiunile acestei aşa zise aşezări a omului sub povara vremii, însă, par să difere de la un spaţiu geografic şi spiritual la altul, iar cu privire la ceea ce se întâmplă în mioriticul areal „carpato-danubiano-pontic” nu vom fi nicodată îndeajuns de bine cunoscători şi de mult răbdători pentru a înţelege cum se cuvinse sensul şi adâncimea vorbelor cronicarului nostru. Doveditoare şi temeinic răzviditoare în acest sens sunt, pe de o parte, experienţa secolelor care au marcat istoria modernă a României, iar pe de altă parte, viaţa de zi cu zi a ultimilor ani, care ne-a învăţat cu vârf şi îndesat că, dacă nimic nu e nou sub soare, în ce priveşte mentalităţile şi modul de a ne raporta unii la alţii, noutatea vizează cam toate însuşirile în jurul cărora se configurează sufletul nostru naţional.
Pentru că, ce poate fi mai dramatic şi mai dureros pentru un popor decât sentimentul tragic că este condamnat să fiinţeze mai degrabă în virtutea inerţiilor şi al neputinţelor care-l macină fără milă din interior, decât al unei libertăţi asumate şi promovate cu seninătate. Iar când aceste neputinţe, în spatele cărora mocneşte fluviul de foc a tot ce-a rămas neîmplinit şi „împrăştiat” în destinul individual al fiecăruia din cei pe care se sprijină conştiinţa unei naţiuni, devin prilej de exhibiţionism şi de manipulare, rezultă un tablou în care nuanţele, adâncimile şi tonurile se schimbă de la o clipă la alta, pentru a face loc unei frivolităţi pe cât de dureroase, pe atât de atotputernice şi atotmistuitoare.
Am fost, în toţi aceşti ultimi ani, de când trăim cu senzaţia că suntem oameni liberi într-o ţară liberă, neputincioşii martori ai unor „întâmplări” cărora doar raportarea constantă şi consolatoare la experienţa secolului din urmă le-a mai atenuat din agresivitate şi din tonurile sumbre. Faptul că nu cu mult timp în urmă tocmai s-a consumat integrarea europeană a României, un vis faţă de care nutream, ca naţiune şi ca indivizi, atât de multe aşteptări încât, odata atinse, nici n-am mai ştiut cum trebuie să ne raportăm la ele, este o dovadă în plus că istoria n-a fost nici pe departe atât de tragică cu noi, pe cât ne place s-o tot repetăm cu orice ocazie. În realitate, dacă a existat ceva cu adevărat tragic în ce priveşte starea de lucruri, total nefirească, căreia suntem şi am fost nevoiţi să-i facem faţă în ultimii ani, acest lucru se datorează mai degrabă oamenilor şi mentalităţilor care au apucat să pună stăpânire pe un fundal sufletesc traumatizat de neliniştile şi sincopele istoriei. România şi românii au devenit, după un parcurgerea unui drum presărat din plin cu nesfârşită suferinţă şi umilinţă, o realitate socială spre care se îndreaptă privirile încărcate de speranţă, dar şi de întemeiată nelinişte, ale Europei. Ar fi trebuit să fim pregătiţi pentru a face faţă acestei provocări, cu atât mai mult cu cât ne-am dorit-o foarte mult.
Şi cu toate acestea, lucrurile par să evolueze în cu totul altă direcţie. Mai mult decât atât, ele par total scăpate de sub control, iar dintr-o speranţă înspre mai bine a Europei am devenit, peste noapte, o ameninţare care sperie lumea occidentală, prin propensiunea necurmată spre scandal, instabilitate socială, lipsă de performanţă instituţională şi neîncredere în viitor. Ne-am metamorfozat în aşemenea măsură, încât suntem pentru noi înşine o veritabilă „piatră de poticnire”, în colţurile ascuţite ale căreia se sparg cele mai nobile şi îndreptăţite aspiraţii spre normalitate şi civilitate. Experienţa anilor care au urmat evenimentelor din decembrie 1989 au dislocat în sufletul românesc energii negative de o asemenea amploare încât au contaminat orice încercare de valorizare şi de aşezare a lucrurilor, întâmplărilor şi a oamenilor pe un făgaş al valorilor, pe care se fundamentează însăşi europenitatea.
România a devenit o ţară europeană, iar o consecinţă firească a acestei mult aşteptate stări de fapt ar fi trebuit să fie europenizarea românilor. Un lucru care înseamnă, dincolo de faptul că avem un trecut istoric comun, asumarea acelor valori şi principii care au făcut posibil miracolul numit Europa unită. Astăzi, miracolul a devenit realitate, însă pentru locuitorii arealului carpato-danubiano-pontic această realitate poartă încă pecetea anilor petrecuţi sub teroarea întunecatei „epoci de aur”. Tot ce se întâmplă în viaţa societăţii româneşti, în politică, educaţie şi învăţământ, economie, justiţie, ca să nu mai vorbim de ineficienţa şi decrebilizarea instituţiilor fundamentale pe care se sprijină existenţa statului de drept, sunt argumente în favoarea faptului că n-am asimilat, ca naţiune şi ca indivizi, sensul a ceea ce ar fi trebuit să reprezinte integrarea europeană. Continuăm să ne purtăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar dilemele noastre, acolo unde se fac simţite, privesc mai degrabă chestiuni de vanitate şi orgolii personale mărunte, decât semnul înfăptuirilor exemplare pe care suntem chemaţi să le dăm viaţă în noua configuraţie socio-politică continentală.
Faptul de a decide, odată pentru totdeauna, dacă ne comportăm ca români în Europa sau ca europeni în România continuă să rămână o mare provocare, căreia nu suntem pregătiţi sau capabili să-i facem faţă, lucru care dă, până la urmă, adevărata dimensiune a neputinţelor care ne macină din interior, şi care au făcut posibilă neîncrederea acestui popor în vocaţia sa de naţiune europeană.
IOAN B. MARCUS