În Bucureşti, în timp ce „eroii revoluţiei” vorbeau nestingheriţi de la un balcon luminat, oameni mărunţi, nesemnificativi cădeau ucişi de gloanţele teroriştilor în piaţă. Nici un glonte nu a vizat balconul luminat în care se aflau conducătorii…
Deşi Armata, Miliţia, Securitatea se declaraseră de partea revoluţiei, crainicii televiziunii îi chemau sistematic, prin apeluri disperate, pe locuitorii neînarmaţi ai capitalei să vină să apere clădirea televiziunii de terorişti. Terorişti invizibili. Asta, cu toate că respectiva clădire era apărată de paraşutişti înarmaţi până în dinţi şi de numeroase blindate.
Românii s-au luptat cu fantome. Deşi au fost sute de morţi, la trei ani de la revoluţie nu se ştie cine au fost teroriştii. Atunci, „în zilele fierbinţi ale revoluţiei”, ţara întreagă a putut vedea pe micul ecran chipul unui terorist străin ce fusese scos din luptă de bravii apărători ai revoluţiei.
Un tânăr brunet, grav rănit, se afla în agonie într-un spital. Reporterul televiziunii subliniind omenia de care dădea dovadă personalul spitalului îngrijindu-l pe acest ucigaş plătit la fel ca pe un militar român, se adresează apoi muribundului căruia îi curgeau din ochii larg deschişi lacrimile:
— Acum plângi, ţi-e ruşine! Spune-mi ce ai avut cu poporul român? De ce ai venit să ne ucizi? Ai venit în ţara noastră şi ţi-am dat să mănânci, te-am omenit, ce ai avut cu noi? Acum îţi pare rău?!…
Peste câteva zile s-a aflat că mercenarul străin fusese un amărât de bucureştean mai brunet, care luând în serios apelurile lansate de crainicii televiziunii plecase de acasă să apere revoluţia. Primise şi el, ca şi demonstranţii din Braşov o armă cu care poate nici nu ştia să tragă şi fusese apoi ucis poate chiar de cei care i-o dăduseră. Ce o fi simţit acel tânăr muribund atunci când reporterul Televiziunii Române Libere îi vorbise? Oare l-a mai putut auzi? Lacrimile acelea pe care reporterul, plin de sine, le prezentase drept o dovadă a vinovăţiei însemnaseră durere sau neputinţă? Nu vom şti niciodată!
Articolul e plin de intrebari vetuste. Dar pentru cine mai e azi vreun secret ca Armata Romana, *supt noua conducere*, a indeplinit misiuni?
Desigurel, treaba se incearca (cam fara de folos) a fi pusa in carca Securitatzii. Ei bine, crimele de dupe 22, *nu-s* ale Securitatzii, sunt chiar ale aceleashi Armate Romane care-a ucis sute de inshi inainte si-a carei uniforma trebea – n-asha? – sa fie \”spalata\” de pete. Inclusiv cu nu-sh cate lovituri de tun la ingroparea lu’ Milea.
Toate bune,
Nea Marin
Stimate D-le Cionoiu.
Va felicit pentru articolele dv.
Va felicit in primul rand ca ati inteles ca numai scriind si comemorand, pastrand vie aceasta etapa plina se semne de intrebare, ei bine numai asa, poate, se vor elimina unele dintre ele.
Va felicit si pentru ca nu aratati a fi detinatorul adevarului absolut, ca lasati dechise capitole pe care din respect pentru inocentii si entuziastii care au murit nu avem voie sa le inchidem, pana cand nu se va face dreptate, chiar post-mortem.
Va doresc sanatate,
m. barbu