Imagine din film\”Un baiat pe care il chema Gogol\” – o insemnare facuta de o adolescenta pe un blocnotes – asa a inceput, cu ani buni in urma, povestea unui roman si a unui film.
\”Un baiat pe care il chema Gogol\”, una din acele fraze care se nasc odata la o suta de ani. Cati scriitori nu si-ar da ani buni din viata ca sa aiba geniul unei asemenea franturi de fraza? Adolescenta de atunci este azi autoarea a doua carti uluitoare.
Jhumpa Lahiri, nascuta in Londra, fiica unor imigranti veniti din Calcutta – baiatul pe care il chema Gogol era de fapt un alter-ego al ei, copil de imigranti veniti din India – si a simtit ca trebuie sa scrie o carte despre cautarea identitatii proprii, despre universurile paralele in care traim – parintii ei din Calcutta, ea avea sa pastreze orasul in sufletul ei – pretutindeni va fi in noul loc, dar si in Calcutta.
Asa a inceput romanul, cu o fraza notata pe blocnotes, \”un baiat pe care il chema Gogol\” – peste ani fraza va fi investmantata intr-un roman, \”The Namesake\”. Va fi a doua ei carte, dupa o culegere de povestiri, \”Interpreter of Maladies\”
.
Si intr-o seara va primi un telefon de la regizoarea Mira Nair, care o va ruga sa accepte o ecranizare a romanului.
Mira Nair, nascuta in India, traind acum in America. Experienta asemanatoare.
Ce putea sa aduca Mira Nair peste bogatia romanului?
Filmul, \”The Namesake\” (\”Tizul\”), este o poveste spusa de imagini – iar Mira Nair este o gurmanda a imaginii – in fata unei fotografii cu un T-shirt atarnat la uscat pe o sarma in fata unei case din Calcutta gandul o duce la pictorul Mark Rothko, la acele \”color fields\” ale lui.
Daca pentru Jhumpa Lahiri romanul a inceput cu obsesia unor cuvinte, un baiat pe care il chema Gogol, pentru Mira Nair, filmul a inceput, in capul ei, cu obsesia unei imagini, iata cum o povesteste, de altfel (intr-un articol din revista FLM):
\”As I prepared to make The Namesake, I had an idea for a frame: an image of a dusky Bengali beauty against a Mark Rothko painting in a sleek Madison Avenue space. Then, looking through a book of photographs by Raghubir Singh from the 1980s, I came across a startling image of a red T-shirt drying on a flaking Calcutta ironwork railing, decaying Edwardian columns looming in the background. In its rich swath of color amid the layering of centuries, I realized that Rothko was alive and well in modern-day Calcutta. Raghubir’s photograph was among the first signs for me that The Namesake could be made in an austere photographic style. With the great cinematographer Fred Elmes by my side, we conceived each scene as a series of wide-angle shots, “democratic frames” within which the actors, not the camera, would move in a choreographed swirl.\”
Un T-shirt atarnat la uscat, in spate o casa cu coloane edwardiene delabrate, intuitia fulgeratoare ca Rothko continua sa traiasca in Calcutta de azi – intuitie care apare tot la o suta de ani odata.
A rezultat un film care este o superba meditatie in imagini – universul american in care se tese obsesiv universul de acasa – imaginea New Yorkului recreindu-se in imagine a Calcuttei, si apoi revenind. Ca norii plutind pe cer si schimbandu-si neincetat forma.
Am pornit sa vad filmul avand in cap o idee despre el. Insa era o idee gresita. Filmul nu este centrat pe baiatul numit Gogol – este centrat pe mama baiatului – in jurul ei se intampla toate – ea suporta cel mai greu conditia de imigranta – pentru ca ea ii intelege pe toti cei din jurul ei si sufera pentru fiecare. Iar universurile cele multe se oglindesc in ea, si arata asa cum le vede ea.
Si filmul il decantezi dupa aceea in tine, zile intregi, te urmareste si te patrunde tot mai adanc.
O poveste in imagini care, ele, mediteaza povestea – o poveste despre imigranti si copii de imigranti, despre identitate, despre cautari si iluzii, despre intelepciunea de a-ti aminti atunci cand esti mai nefericit despre clipele cand ai fost fericit – pentru ca ele sunt hrana binecuvantata, hrana de suflet pentru totdeauna. Si despre intelepciunea de a le lua pe toate asa cum sunt si de a socoti fiecare zi ca un dar de la viata.
Ce se intampla in film? Se intampla multe, fara o logica anume – pentru ca povestea este lasata sa curga in voia ei – pentru ca viata isi are o bogatie care este de capul ei – nici o poveste nu trebuie sa incorseteze viata – o poveste trebuie sa urmareasca cu empatie viata, atat.
Este un lucru pe care l-a inteles candva de mult un mare scriitor – si toti scriitorii de dupa aceea au iesit din mantaua lui.
Iar baiatul pe care il chema Gogol, nascut in America, avand o mama al carei accent o va trada toata viata, acest baiat care va imbatrani si el odata cu povestea, cautandu-si identitatea si rostul, va intelege asa cum tuturor ne vine randul sa intelegem, va intelege ca viata nu este usor de inteles – va intelege insa dece tatal sau tinuse sa ii dea numele de Gogol – si va intelege dece toti am iesit din Mantaua lui Gogol.