Presa din lumea întreagă a avut ochii aţintiţi asupra alegerilor din Franţa, socotite istorice prin participarea masivă a 84% din populaţie, la fel de importantă în primul cât şi în al doilea tur de scrutin.
Confruntarea televizată din 2 mai, dintre Ségolène Royal şi Nicolas Sarkozy, s-a dovedit decisivă, lăsând sondorilor jubilaţia concretizării pronosticurilor. Pe tot itinerariul electoral, S. Royal a fost ţinută la o distanţă respectabilă de adversarul ei politic, în pofida freneziei populare pariziene cu care şi-a „decorat” fiecare miting, insuflând mulţimii o formă de psihoză cu caracter fobic anti-sarkozist. Această manipulare, acompaniată de un surâs teatral permanent, un fel de schimonoseală de aparenţe maternaliste, presupunând certitudinea victoriei, a constituit de altfel bumerangul eşecului şi o nouă ocazie oferită anarhiştilor şi extremiştilor de stânga de a provoca incidente şi pagube materiale.
Izbânda lui Nicolas Sarkozy a fost fără concesii, o adeziune majoritară de mase, cifrată la 53,6% din sufragii, ceea ce ilustrează clar speranţele pe care francezii le-au pus în acest om politic de calitate şi de fermitate. În schimb, chiar cu scorul de 46,94 %, al Ségolènei Royal, socialismul „à la française”, întâmpină un al treilea eşec consecutiv în alegerile prezidenţiale. Stânga se găseşte înaintea unei defecţiuni dificil digerabile, iar rezultatele actuale sunt cele mai joase din istoria unui secund tur prezidenţial, inferioare acelora din 1995, când Lionel Jospin, a fost victima unui bilanţ mitterrandist dezastros. Aparatul de partid socialist va tenta, cert, o autocritică vizând candidata Royal, pentru faptul de a fi aspirat la o victorie individuală, ignorând atât greii partidului cât şi celelalte formaţii de stânga şi, mai cu seamă, seducţia neobişnuită exersată asupra centristului François Bayrou care, după unii dirigenţi socialişti, a avut un efect negativ asupra rezultatelor. Reproşurile sunt severe; adversarii candidatei din sânul partidului au găsit total neinspirată ideea dialogului public cu un adversar politic, ieşit din cursă, pentru a-i câştiga favorurile. Demersul s-a dovedit inutil şi stângaci, deoarece Bayrou prin declaraţiile sale, şi ele tot neinspirate, şi-a alungat proprii colaboratori, producând o mare derută în cadrul UDF-ului.
Cât ar putea să pară de bizar, comportamentul Ségolènei Royal, declarată învinsă, avea, duminică seara, mai degrabă aerul unei învingătoare. Acelaşi surâs imperturbabil, acelaşi optimism excesiv, acelaşi apetit de combat, mai mult decât probabil, destinat încurajării militanţilor şi escamotării umilinţei.
În această stare de lucruri, vom asista în sânul Partidului socialist la lupte intestine de anvergură, când diviziuni importante vor fi afişate la lumina zilei. Propriul partener de viaţă al Ségolènei, François Hollande, a semnalat multiple erori în campania condusă de concubina-i socialistă, insistând asupra lipsei de concreteţe a propunerilor, la care s-au aliniat unele judecăţi severe ale funcţionării PS de cinci ani încoace, emise de Dominique Strauss-Khan, unul dintre conducătorii partidului, fost ministru socialist şi eminent economist. Aluzia la regimul egocentric (monarhic) instaurat de François Mitterrand este fără echivoc: „Francezii nu mai admit soluţii de acum 20 de ani. Ei pretind stângii altceva decât li se repetă fără întrerupere (de atâta amar de vreme). Eu am tentat o revoluţie social-democrată, fără a o putea duce la capăt…”.
Şi mai severă încă se arată remarca fostului prim ministru Laurant Fabius: „Drapelul stângii e la pământ – declară el – şi este imperativ să fie ridicat… N-am reuşit să ne convingem concetăţenii de capacitatea candidatei noastre de a deveni şef de Stat…”. Invitat în faţa camerelor de televiziune el a ironizat asupra strategiei repetitive de ”Moi, je, moi, je moi…” privilegiate de Ségolène Royal. Tendinţa de deschidere spre centru, inspirată de modelul italian a lui Romano Prodi, era destinată convingerii electorilor, numai că, ideea de a-şi conduce campania, în cea mai mare parte a timpului „à la hussarde”, anturată un grup restrâns de fideli, fără a consulta partidul, n-a avut efectele scontate.
Pe de altă parte, François Bayrou, numit în deriziune cel de-al „treilea finalist”, care trebuia să deţină cheile finalei, şi-a văzut influenţa politică topindu-se ca zăpada la soare, mai ales că nu şi-a jucat nici rolul de ghid în propriul lui partid centrist, privându-şi colegii de preţiosul consemn de vot. Mai mult chiar, declaraţia lui arogantă şi ne justificată precum că nu va vota Sarkozy, l-a situat într-o poziţie de echivocitate ridicolă.
Victoria confortabilă a lui Nicolas Sarkozy, s-a vazut ca o veritabilă adeziune la un program politic realist şi responsabil. Sărbătorea mulţimilor din Piaţa Concordiei a fost mărturia unanimă a consacrării unui om politic în funcţia de Preşedinte a celei de a cincea puteri mondiale. Respectarea promisiunilor preelectorale îi revine ca o datorie de onoare faţă de francezi. Dorinţa reunirii Naţiunii în toată diversitatea ei politică, religioasă sau laică, potrivit profesiunii sale de credinţă, enunţată, atât înainte cât şi după victoria electorală, deschide în faţa noului Preşedinte o nouă pagină a istoriei franceze, lăsând istoricilor constatarea rezultatelor. Dreptei franceze îi rămâne o lună de efort pentru a-şi găsi în legislative succesul prezidenţialelor.
Francezii au OPTAT pentru o Franţă a Francezilor în primul, în al doilea şi în al treilea rînd. Au optat pentru Ordine Interioară şi Readucerea Franţei printre Primele Naţiuni în Ordinea Internaţională.
Sigur că Noua Franţă va influenţa alegerile viitoare în toată Europa pe de o parte şi politica Uniunii Europene faţă de restul lumii pe de alta.