• Luna aprilie a însemnat pentru Grupul Ideea Europeană & EuroPress saloane de carte, întâlniri cu lectorii fideli, conferinţe, lansări organizate la Iaşi, Bucureşti şi Ploieşti. Iaşii ne-au primit cu căldură, aşa cum se cuvine între vechi prieteni. Poetul, eseistul şi editorul Cassian Maria Spiridon se încăpăţânează să menţină în viaţă prestigioasa revistă Convorbiri literare, adunând o dată pe an, la Zilele revistei înfiinţate de junimişti, lume bună; astfel, pe întinderea anilor, i-am întâlnit la Iaşi pe Sorin Alexandrescu şi Nicolae Manolescu, pe Gabriel Dimisianu şi Nicolae Breban, pe Shaul Carmel şi Christian Schenk ş.a. Târgul Naţional de Carte Librex · 2007, organizat de domnul Petre Radu, director general al Grupului Editorial Librex, sufletul acestui festin al cărţii, a devenit o instituţie consacrată, aşa încât aproape că nu are nevoie de prezentare. Librex-ul din acest an a fost taxat de poetul şi editorul Liviu Antonesei drept o Ediţie, într-un fel, Breban, preferinţa conducătorului revistei Timpul fiind pe deplin justificată: la Iaşi, vineri şi sâmbătă, 20 şi 21 aprilie mai exact, Nicolae Breban a lansat şapte cărţi: Spiritul românesc în faţa unei dictaturi (Ediţia a IV-a), Elegii parisiene, Puterea nevăzută, Fr. Nietzsche · Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Elegii duineze de Rainer Maria Rilke, în traducerea autorului Buneivestiri, toate apărute la Editura Ideea Europeană, şi Sensul vieţii · Memorii, ultimul volum al tetralogiei cu acelaşi titlu, care a văzut lumina tiparului la Editura Politom. Silviu Lupescu, directorul concernului Polirom, l-a comparat, pe bună dreptate, credem noi, pe autorul Animalelor bolnave, cu Schostakovici, compozitorul nu tocmai acceptat în timpul vieţii de contemporanii lui, admirat însă cu asupra de măsură după plecarea sa în nefiinţă. Alexandru Călinescu a vorbit despre vulcanismul brebanian, punând accentul pe forţa stilului d-sale, iar Liviu Antonesei s-a referit la viaţa şi opera brebaniene remarcabile şi imprevizibile în egală măsură.
• Ziua de vineri, 27 aprilie. Un regal la Ceainăria Cărtureşti. Tema conferinţei moderate de subsemnata, ieşită din comun, incitantă: Rilke – o provocare a poeziei moderne. Nicolae Breban, Ion Ianoşi, Bogdan Mihai Dascălu, Janina Ianoşi, într-o atmosferă extrem de vie, degajată, au vorbit despre uriaşul care este Rilke, autorul Elegiilor duineze – un vârf imposibil de depăşit al poeziei europene. Ion Ianoşi a recreat inspirat şi doct, aşa cum ne-a obişnuit deja, atmosfera de fine de secol al XIX-lea, început de secol XX, referindu-se la contextul în care a apărut poetul praghez de expresie preponderent germană (deşi a scris, după cum se ştie, şi în rusă, şi în franceză, opera majoră, previzibil, Rilke a dat-o în limba lui Hegel). Bogdan Mihai Dascălu, venit de la Timişoara pentru această importantă conferinţă, s-a referit la anii din prima tinereţe rilkeeni, citind un strălucit fragment din Jurnalul tradus în toamna anului trecut. Nicolae Breban a vorbit despre cultul lui Rilke, despre Nichita cel care s-a hrănit din Ceaslov şi din Elegiile… rilkeene, dar nu mai puţin din Sonetele către Orfeu. Ca şi Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Matei Călinescu, în anii ´ 70-´80, când scriitorii români erau solidari şi uniţi, alegând, în plină dictatură neagră, baricada rezistenţei prin cultură. La sfârşitul alocuţiunii, grav ca un preot roman, autorul Elegiilor parisiene ne-a citit – silabisind, aşa cum se citesc poemele mari! – începutul a trei elegii, fiind ascultat cu atenţie crescândă.
Prin cele trei cărţi apărute la Ideea Europeană – Rilke, Ţvetaieva, Pasternak, Roman epistolar (traducere de Janina Ianoşi), Jurnal (traducere de Bogdan Mihai Dascălu), Elegii duineze – ni se oferă tot atâtea imagini, proiecţii ale acestui mare fiu iubit al secolului al XX-lea, atât jurnalul, cât şi – nu mai puţin – Romanul epistolar, având calitatea de a ni-l apropia pe acest slujitor de excepţie al îngerilor lirici. Roman epistolar a fost tradus, de altfel, în mai multe limbi de largă circulaţie, având un succes ieşit din comun în Franţa, Germania, Italia, precum şi în alte mari imperii culturale ale lumii. Romanul… este atipic şi, în chip cert, neobişnuit, tensionat, dens; nu numai fiindcă include corespondenţa (gen literar considerat major în secolele XVIII, XIX; şi Puşkin şi Goethe, şi Gogol şi Ţvetaieva scriau răvaşe cu aceeaşi concentrare cu care îşi scriau cărţile; de aici, densitatea, tensiunea dominante în acest gen literar pe cale de dispariţie o dată cu explozia informaticii, a internetului) dintre trei uriaşi scriitori ai lumii. Scrisorile incluse în acest volum-eveniment sunt, în marea lor majoritate, concepute în ultimul an al vieţii lui Rilke, 1926. De aici, densitatea, respiraţia clasică, metaforele abstracte, de o concreteţe tuşantă, menite să imprime un suflu major schimbului de impresii, gesticulaţiei ideatice ale celor trei monştri de litere. Rainer e clasic, expresia sa fiind de o limpezime calmă, de vârf. Marina e năvalnică, impetuoasă, autoarea rusă fiind, de altfel, liantul, elementul de legătură, impulsul corespondenţei. Pe când Pasternak se află mereu în penumbră; e pânditor, suspicios până la manie. Scrisorile sunt extrem de diferite ca stil, temperament, construcţie. Janina Ianoşi reuşeşte performanţa de a transmite diferenţa, păstrând astfel parfumul abstract şi viu al fiecăruia dintre protagonişti. Acest volum poate fi numit o rară poveste de iubire, chiar dacă Marina nu l-a văzut niciodată pe Rilke, aidoma lui Pasternak de altfel (cu excepţia întâlnirii cu autorul Ceaslovului pe când viitorul autor al volumului de versuri Sora mea – viaţa avea doar zece ani, dacă nu greşim, întâlnire devenită posibilă graţie tatălui viitorului nobelist, pictorul Leonid Pasternak), iar întrevederile, puţine, foarte puţine, dintre Ţvetaieva şi Pasternak au fost, în bună parte, ratate. E un volum de iubire acesta. Un volum de vârf construit din mers de trei scriitori, care vorbesc, gesticulează, visează aidoma unor zei stângaci, inspiraţi, rătăciţi aici, pe pământ, dintr-un fast accident.
Roman epistolar se citeşte dintr-o respiraţie şi graţie „legăturilor” dintre pasajele epistolare, făcute riguros şi inspirat de către marele cărturar Ion Ianoşi.
• La Muzeul de Artă din Ploieşti, diriguit de prozatorul Florin Sicoe, directorul acestuia, eram aşteptaţi de o sală arhiplină. Ne-a aşteptat Primarul, domnul Nicolae Calotă, deşi, din cauza traficului imposibil, întârziasem cu mai bine de o jumătate de oră. Nicolae Breban a ţinut o Conferinţă, intitulată sugestiv, Nietzsche şi amoralitatea; sugestiv, spuneam, întrucât Nietzsche, alături de Dostoievski, Fiodor Mihailovici, este unul dintre maeştrii declaraţi ai autorului Buneivestiri. Scriitorul Florin Sicoe – un amfitrion ireproşabil – a vorbit despre Sensul vieţii · Memorii IV, iar domnul profesor Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga” – un ferment viu şi tenace – despre Vinovaţi fără vină. Printre cei care au urmărit cu luare aminte spectacolul desfăşurat pe întinderea a circa două ore s-a aflat Vladimir Zamfirescu, unul dintre cei mai mari pictori români în viaţă, a cărui splendidă expoziţie fusese vernisată în acelaşi locaş de cultură. Fiecare dintre noi s-a întrebat, iar şi iar, ce este, ce reprezintă, la ora actuală, Breban în contextul literaturii române? Am menţionat şi alte dăţi, cu prilejuri diferite, atipicitatea acestui prolific autor. Breban are – ca şi iubiţii de domnia sa ruşi – voinţa temelor majore. În cazul autorului Buneivestiri, acestea se numesc relaţia maestru-ucenic şi obsesia creată din magma încinsă a acesteia: călău-victimă (ambele de sorginte biblică), tensiunea bărbat-femeie, ca să ne referim exclusiv la aceste motive constante, fiecare roman constituind o abordare dintr-un unghi diferit a acestor motive obsesive. Aidoma marilor scriitori ai lumii, Breban a recurs şi la alte genuri literare în afara celui declarat dominant în creaţia sa: romanul, şi anume: eseul (vezi volumul de sertar Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, apoi Vinovaţi fără vină, Riscul în cultură, Fr. Nietzsche · Maxime comentate), teatrul (câteva dintre piesele scriitorului au fost puse în scenă la Ploieşti, Iaşi), poezia (volumul Elegii parisiene, numit de autor „alcoolul unei veri”, este scris în siajul goetheenelor Elegii romane), traducerea (Elegii duineze de Rainer Maria Rilke, publicate de Editura Ideea Europeană, precum şi terminatele relativ de curând Elegii romane ale lui J.W. Goethe, care vor vedea lumina tiparului la aceeaşi instituţie editorială), publicistica (Confesiuni violente, realizate de Constantin Iftime şi editate de DU style, la acelaşi capitol putând fi inserate articolele publicate în perioada post-decemrbistă în paginile unor ziare sau reviste, ca, bunăoară, Curentul, Cotidianul, România literară etc.) şi, în cele din urmă, memorialistica, aici înscriindu-se cele patru volume masive despre „uimire”, intitulate sugestiv Sensul vieţii, tema respectivă nefiind tratată, nici pe departe, din punct de vedere filosofic, ci, mai degrabă, la modul subiectiv, superior subiectiv. Avem, prin urmare, în faţa noastră, un autor total, care, având norocul unei existenţe lungi şi un alt noroc, la fel de important probabil: cel al fecundităţii scriptice, şi-a exersat pana în câteva genuri literare; indiferent însă de genul ales, Breban păstrează, de fiecare dată, în fiece carte publicată, fidelitatea faţă de temele alese în prima tinereţe – un detaliu important imprimând o unitate indestructibilă Operei sale şi transformând fiecare scriere într-un exerciţiu superior, de o densitate stilistică şi ideatică singulară, pe marginea relaţiei maestru-ucenic. E un autor care realizează proiecte majore (trilogia Amfitrion, tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii) într-o ţară unde se agreează, la modul suicidar, băşcălia, sarcasmul, în detrimentul ironiei, în pofida patetismului (care se simte, scriam odinioară, ca rechinul în apele culturilor mari); într-o ţară unde, pe spaţii din ce în ce mai alarmant întinse, se optează pentru catastroficul principiu „merge şi aşa”, iar fraza abia începută, e tăiată iute – din mediocritate, of course! (ah, mediocritatea grăbită să se apere de excepţionalul crispant, sagace!) – la jumătate. Prin urmare, faptul că Breban e respins, câteodată, în mediile scriitoriceşti în care sunt agreate sterilitatea, sarcasmul, lenea suficientă sieşi, proiectele ridiculizate chiar în clipa când sunt lansate, dintr-un anume punct de vedere, e firesc, iar Breban, în mediile vizate, este şi va fi tratat, uneori, ca „un exemplar uman” venit de pe o altă planetă, întrucât autorul În absenţa stăpânilor rămâne, în adevăr, un fenomen al naturii înregistrat pe o altă planetă.
Rainer Maria Rilke scria undeva că se succed mereu trei generaţii: 1) cea care l-a găsit pe Dumnezeu; 2) cea care construieşte temple; 3) cea care smulge pietre din templele construite de alţii, pentru a înălţa case sau colibe. Suntem siguri că Breban n-a smuls niciodată pietre din templele altora, pentru a face case ori colibe. Nu ştim dacă Nicolae Breban l-a găsit pe Dumnezeu; în unele pagini de vârf, îl caută, dialoghează cu El, convins probabil că pe Dumnezeu îl pot găsi unii poeţi, fluturii şi unii dintre sfinţi. (Apropo, Bizoniu, sfântul acela ciudat şi stângaci din Pueterea nevăzută, bibliotecar de provincie, l-a găsit oare?) Ceea ce ştim însă – se prefac, da, că nu observă unii critici, unii scriitori (pe vremuri, de prima mână!), înnămoliţi în oportunismele zilei, nu rareori, mărunte şi penibile – e că Breban, pe întinderea întregii sale existenţe, a muncit de zor la înălţarea templului său de litere: e un templu înalt, zvelt, definitivat aproape, în care autorul Drumului la zid s-a în-zidit de viu, rămânându-i să finiseze zece la sută din spaţiul imensei cupole, precum şi pliurile câtorva statui, înălţate pe suprafaţa acesteia, într-o stranie asimetrie incitantă.
Cu vorbele lui Tudor Vianu, care îl viza pe marele, de neîntrecutul Goethe, Nicolae Breban ni se înfăţişează, iată, ca „o personalitate completă”; una dintre puţinele, de care are parte istoria culturii române.
Aura Christi