ACUM.TV

Guatemala, piramidă Maya

De doi ani tot plănuiam o excursie în această ţară şi din diverse motive ajungeam s-o anulez în ultima clipă. Ploi torenţiale şi alunecări de teren care făceau drumurile impracticabile, ori perioadă de alegeri şi tensiuni politice, iar pe deasupra Capitala ţarii declarată unul dintre cele mai periculoase oraşe din America Centrală… De ce neapărat Guatemala, atunci? Eram tot mai des întrebată. Sunt doar atâtea locuri în care poţi să călătoreşti. Unul dintre cele mai mari parcuri arheologice ale culturii Maya, răspundeam cu voce joasă fără mari argumente. M-ar fi trimis toţi în Mexic, plus că nici nu ştiam mare lucru până la urmă despre Guatemala. Nu mă informasem în detaliu, vorbeam la suprafaţă. Din instinct. Mă trezisem deodată cu revelaţia Guatemalei şi cu urgenţa de a călători acolo. Instinctele nu pot fi explicate. Iar experienţa arată că am făcut bine ori de câte ori le-am urmat.

Aşa că la sfârşit de octombrie 2012, anul în care cele trei calendare Maya vor ajunge pe 21 decembrie să arate timpul 000, iată-mă în avion spre Guatemala City, oraşul unde mi s-a spus că e bine să nu rămâi nicio oră. Şi nici să ieşi pe stradă singur. O cunoştinţă îmi spusese că partenerul lui de afaceri american fusese de două ori răpit în plin centru şi în miezul zilei, alţii fuseseră jefuiţi de gangurile care patrulau oraşul şi despre care se spune că ar fi mână în mână cu poliţia. Cartelurile de droguri din Columbia şi Mexic îşi mutaseră şi ele teatrul de operaţiuni în Guatemala şi în urmă cu doar două săptămâni executaseră 27 de persoane. Cu o zi înainte de plecare, în New York Times apărea un amplu articol despre violenţele şi răfuielile traficanţilor pe teritoriul guatemalez. Amicii din New York se uitau la mine cruciş, ridicau din umeri şi îmi urau noroc.

Nu sunt o aventurieră şi nici curajoasă nu sunt. Pur si simplu simţeam că vreau să mă duc acolo şi că totul va fi bine. Am ajuns seara târziu, după mai puţin de trei ore de zbor din Miami, într-un hotel elegant, cum sunt peste tot în ţările sărace, pentru răsfăţul turiştilor. Localnicii nu prea intră în astfel de locuri în afara cazului în care asigură servicii. Dar şi aceia sunt bine selecţionaţi.

Pe şoseaua de la aeroport, nu mi-au scăpat privirilor militarii înarmaţi. Hotelul era şi el păzit de numeroşi ofiţeri cu fire în ureche, aparate de comunicaţii la şold şi probabil arme bine camuflate. Înăuntru, atmosferă altfel plăcută. Grădini interioare, piano-baruri, restaurante bune, piscina încălzită, aburi firavi ieşind din jacuzzi în aerul proaspăt de munte. Doar că turiştii nu păreau să se înghesuie.

În cele câteva zile cât am călătorit prin această ţară fascinantă am întâlnit puţine grupuri de străini în vacanţă. Majoritatea celor care se duc acum în Guatemala sunt fie oameni de afaceri, fie participanţi la diverse conferinţe internaţionale. In orice caz, te duci acolo numai dacă ai o treabă.

Aveam şi eu oarecum o treabă, o întâlnire cu intelectuali şi profesori de la Guatemala University cărora să le citesc poezii într-o librărie gen Barnes&Noble, dar care era mai mult un pretext, ivit în urma unei întâlniri întâmplătoare la o petrecere în New York cu psihologul Maria del Pilar, iubitoare de poezie şi arte. Îi mărturisisem că îmi doream de doi să ajung în ţara ei, iar ea a plusat şi s-a oferit să organizeze o seară literară pentru a mă convinge să-mi cumpăr biletul de avion cât mai curând. Şi asta înainte de 21 decembrie, a mai spus zâmbind misterios, nu eram oare interesată să explorez spaţiul magic al mayaşilor înainte ca numărătoarea acestui ciclu de viaţă Baktum să se încheie? Ce argument mai bun, cu toată mitologia sfârşitului lumii care bătea la uşă?!

Fantasma sfârşitului lumii, fluturată tot mai des de amatorii de senzaţional, mi-a fost spulberată odată de cuvintele unui şaman din Peru. Lumea se sfârşeşte de mai multe ori pe parcursul vieţii noastre: când pierdem pe cineva drag, când ne lovesc tragedii ori eşecuri…În plus, sfârşitul vine neanunţat. Şi chiar dacă ar fi altfel, nu vom fi niciodată pregătiţi pentru el. Aşa a fost lăsat să fie. Altfel probabil că am înnebuni, ori de la început ne-am aşeza neputincioşi mâinile pe piept …

Cred că există până la urmă un sens în toate, că nimic nu e întâmplător în întâlnirile noastre întâmplătoare, în dorinţele inexplicabile, în alegerea călătoriilor, şi toate cred că rezonează cumva cu personalitatea şi spiritul nostru, cu ce avem de învăţat pentru a ne manifesta, şi de înţeles pentru a ne împlini destinul.

De ce m-am dus în Guatemala, am aflat abia după ce m-am întors. Şi poate că încă vor mai fi revelaţii în timpul care va veni. Vorbind de timp, niciunde nu am trăit mai intens sentimentul straniu că nu timpul ne aparţine, ci noi aparţinem timpului. Aşa după cum în India am aflat că timpul nu există. Ori după un sejur la Paris am înţeles că e plăcut să adăugăm nu doar ani vieţii, ci şi viaţă anilor.

Maria del Pilar urma să vină să mă ia pentru a-mi face un tur al oraşului. Uitasem s-o întreb ce maşină are, dar aveam s-o aştept în faţa hotelului şi o voi recunoaşte imediat. De unde să ştiu că în Guatemala toate maşinile au geamurile fumurii?! Pentru a nu permite posibililor atacatori să vadă cine e la volan sau ce pasageri sunt înăuntru, mi-a explicat. E chiar atât de periculos? Am întrebat-o sperând într-o precauţie exagerată. Da. Copiii noştri au învăţat cum să se păzească, cum să supravieţuiască şi să aibă o tinereţe normală…Mai auzisem formulări asemănătoare şi de la prieteni din Israel. Ce să mai vorbim de ţări cu regimuri fundamentaliste…Există multe astfel de locuri extreme în lume unde se trăieşte zilnic cu sabia deasupra capului. Dar e viaţă peste tot, a mai adăugat Maria del Pilar, cu zâmbetul ei frumos ca numele pe care-l purta, ne înfrângem frica şi ne bucurăm de fiecare zi.

Aveam s-o întreb mai târziu de ce alesese să trăiască în Guatemala, soţul ei era american, iar ea se născuse în Honduras. Interesant că cei pe care aveam să-i întâlnesc la serata literară erau aproape toţi emigranţi, unii din Brazilia sau Colombia, alţii din Argentina sau Elveţia, păreau să facă parte din elită. I-am întrebat şi pe ei. „Climă bună, o ţară generoasă cu emigranţii, mai puţin cu proprii ei locuitori…” Erau însă cu toţii implicaţi în fundaţii şi asociaţii de binefacere, în educaţie şi sănătate, sincer afectaţi de soarta acelor oameni mici, muncitori, răbdători, mai speriaţi de supravieţuire şi de noaptea care încă le bântuia sufletele, decât de sfârşitul ciclului Baktum al calendarului solar.

Şi deodată în acea librărie a intrat un cuplu care arăta total diferit de ceilalţi. Feţe măslinii, trăsături mayaşe. Femeia purta o cămaşă brodată, bărbatul zâmbea undeva între inteligenţă, generozitate şi ironie. Ţinea în mâini un ziar: Aici se ţine o seară de poezie? S-au întorsc cu toţii spre ei luaţi prin surprindere. Aşa scrie în ziar…Şi din momentul acela s-a produs ceva magic. Era încă un semn că excursia mea în Guatemala avea un sens mai profund, că întâmplarea e doar o coincidenţa într-o ordine riguroasă care ne aliniază existenţa. Discuţia a virat brusc. Erau şi ei poeţi. Le-am citit poezii în engleză şi română, apoi i-am rugat şi pe ei să citească. El ne-a recitat haiku-uri, iar ea o poezie lungă, în dialectul quiche, unul din cele 23 de dialecte mayaşe care se vorbesc în Guatemala. Apoi a spus-o şi în spaniolă. O poezie dramatică, frumoasă, pe care a recitat-o ca o actriţă, despre noaptea sufletelor acelui pământ. Îi tremurau mâinile şi ochii umezi vedeau prin noi, dincolo de noi, înapoi în timp. O doamnă din audienţă s-a oferit să traducă. Nu era nevoie însă de nicio traducere. Am înţeles totul, mai bine zis am simţit totul.

În seara aceea am mai simţit şi că viaţa e prea scurtă pentru câte mi-ar fi plăcut sau aş fi vrut să fac. De exemplu să voluntariez poate un timp în Guatemala, în domeniul educaţiei, sau unde ar fi nevoie de mine, aşa cum mi-am dorit să voluntariez în Cambodgia, în Africa sau Burma…În altă viaţă, mi-ar spune Abi, un indian care mi-a vorbit în Varanasi nu despre speranţa unei vieţi viitoare, ci despre pedeapsa de a te reîncarna pentru a-ţi duce la bun sfârşit visele neîmplinite.

Mayaşii nu cred în reîncarnare, dar cred în lumea spiritelor. După moarte, sufletul se îmbarcă într-o călătorie periculoasă prin lumea subpământeană, reprezentată de jaguar, simbolul nopţii. Ei au dezvoltat cea mai sofisticată cultură în emisfera vestică până la venirea spaniolilor. Zeii lor sunt zeii naturii, cei mai importanţi fiind Soarele, Ploia şi Porumbul, alături de zeii Creaţiei, Focului şi Pământului. Practic, la ei religia şi ştiinţa erau unul şi acelaşi lucru. Au practicat sacrificiile umane pentru a-şi îndupleca zeii, dar şi divinaţia, astrologia şi astronomia, folosind un sistem matematic complicat intim legat de ritualurile religioase.

Mayaşii erau obsedaţi de timp. Au reuşit să calculeze cu acurateţe un an solar, poziţia Lunii faţă de Venus şi să prezică eclipsele solare. Cineva deplângea faptul că în cultura lor nu a fost cunoscut roata…Poate că nu au vrut să o folosească „pământeşte”, odată ce Soarele era pentru ei roata de foc, zeul suprem la care se rugau şi pe care nu l-ar fi rostogolit nicicum pe pământ.

Guatemala City, ridicat pe vechea aşezare mayaşă Kaminaljuyu, este cel mai mare oraş din America Centrală, concentrând o treime din populaţia ţării, migrată aici masiv în căutare de lucru. Trecem prin zone dubioase şi decrepite, cu clădiri neterminate sau degradate, dar şi prin zone rezidenţiale elegante, cu magazine, galerii şi hoteluri scumpe, cu case mari înconjurate de garduri înalte şi sârmă ghimpată, cu paznici şi soldaţi înarmaţi. „O mână de bogaţi deţine totul. Restul se chinuiesc să supravieţuiască. Iar clasa mijlocie e subţire şi ştrangulată de taxe”, îmi spune prietena mea.

Ajungem în centrul istoric, asemănător multor oraşe din America Centrală şi de Sud, cu Piaţa Constituţiei flancată de clădiri impunătoare, Casa Prezidenţială, Catedrala Metropolitană, Palatul Culturii sau Biblioteca Naţională. Nu e multă lume pe străzi, nici în piaţa centrală. Când opreşte în intersecţii, Maria del Pilar blochează uşile şi ridică geamurile pentru mai multă siguranţă. Oraşul pare rece şi impersonal. Greu de imaginat că sub autostrăzi, cartiere de locuinţe sau mall-uri, zac îngropate ruinele unei aşezări mayaşe notabile cu sute de temple vechi de 3000 de ani care nu au apucat să fie protejate. Doar centrul de ceremonii mayaş este prezervat într-un parc administrat de guvern. Dacă te încumeţi să colinzi oraşul, mai poţi vedea ziduri vechi şi apeducte, lăsate în voia timpului.

În timpul ocupaţiei spaniole, în 1775, prin ordinul regelui Carol III, vechea capitală a Guatemalei, Antigua, distrusă de cutremure repetate, a fost mutată în acest oraş, declanşându-i expansiunea, şi care odată cu Declaraţia de Independenţă faţă de Spania, în 1821, devine Capitala Provinciilor Unite ale Americii Centrale. Din 1821, timp de douăzeci de ani, Republica Federală a Americii Centrale a fost un stat suveran cuprinzând teritorii ca Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua şi Costa Rica, la care în 1830 au mai fost adăugate alte şase state.

Istoria Guatemalei este plină de suferinţă, dictaturi militare, lupte de guerilă, războaie civile, ultimul în a doua jumătate a secolului 20, care a decimat sute de mii de vieţi. Aproape fiecare familie a fost afectată, a pierdut un soţ, un copil, un nepot… Şi azi se mai descoperă gropi comune şi atrocităţi comise în timpul nopţii sângeroase care a durat 36 de ani, mutilând suflete prinse la mijloc de jocul marilor puteri ori de ambiţiile conducătorilor locali.

În Antigua, cel mai frumos oraş al Guatemalei, intrat în patrimoniul UNESCO, am vizitat o galerie de artă care avea două expoziţii temporare, seria lui Dali, Infernul, Paradisul şi Purgatoriul, şi o colecţie recentă de fotografii tulburătoare ale unui artist din Guatemala imortalizând violenţe sinistre şi răni sociale încă deschise.

În Antigua uşile caselor în stil spaniol baroc sunt deschise, şi dacă le treci pragul intri în altă lume. Grădini interioare cu orhidee atârnând din copaci, palmieri şi buganvilia, fântâni arteziene şi mozaicuri, galerii de artă, fabrici de jad, hoteluri butic cu camere fiecare decorată altfel, cu mobilă stil, antichităţi, candelabre şi şemineuri. Şi fireşte pieţe înţesate de artizanat, ceramică, măşti şi ţesături de tot felul. O plimbare prin oraş trece obligatoriu pe sub Arcul Santa Catalina, bijuterie arhitectonică, spre Parcul Central, înconjurat de Catedrala San Jose şi de Palatul guvernamental, pe fundalul munţilor care înconjoară orizontul şi vârfurile vulcanilor Fuego şi Acatenango creând un decor natural de mare frumuseţe. Din cele 28 de biserici coloniale, doar două au supravieţuit cutremurelor devastatoare care au dărâmat, succesiv, mii de clădiri.

Dar ruinele sunt spectaculoase. M-am plimbat printr-o catedrală uriaşă cu deschidere la cer. Plante luxuriante cresc pe locul vechilor capele, ies din ziduri şi se strecoară printre pietre. Zboară păsări dintr-un arc în altul prin ceea ce odată era tavanul catedralei, acum spart în cercuri prin care se scurge albastrul cerului, atât de senin în Antigua, dar şi ameninţat de lava care se poate ridica oriând din vulcanii care stau la pândă. Acolo mi-a venit în minte altă catedrală, întâmplător tot spaniolă, Sagrada Familia lui Gaudi, niciodată terminată. Din fericire. A rămas astfel unică şi misterioasă, un spaţiu de trecere deopotrivă pentru oameni şi păsări.

Drumul spre Chichicastenango pe autostrada pan-americană, lungă cât Americile, legând Ţara de Foc de Canada, trece prin munţi de un verde intens, şerpuieşte printre dealuri terasate cu plantaţii de cafea, avocado şi banane, coboară în văi fertile unde porumbul creşte mai înalt decât oamenii acestor ţinuturi. După cutremurul devastator din 1976, Israelul şi Taiwanul au oferit asistenţă Guatemalei în a-şi crea un sistem de irigaţii şi o agricultură din care practic supravieţuieşte o parte copleşitor de mare a populaţiei. Ne depăşesc în viteză autobuze ale transportului public care leagă localităţile între ele. Cunoscutele autobuze şcolare galbene din America sunt date la casat în Guatemala şi sunt pictate violent, sugerând culorile portului popular caracteristic fiecărei regiuni, pentru a fi recunoscute de călătorii care sunt în majoritate analfabeţi. Vor fi folosite la maximum, până la dezintegrare. Şoferii sunt în general tineri, plătiţi la câte curse reuşesc să facă pe zi, aşa că gonesc nebuneşte pe şosele înguste de munte, cu frânele scârţâind.

Ajung sâmbătă seara în Chichicastenango, un sat în munţi, unde probabil că nu s-ar duce niciun străin dacă duminicile nu ar fi o piaţă faimoasă a indigenilor veniţi cu sutele şi miile din toată Guatemala. Cu o seară înainte, trecând pe străzile prăfuite, printre clădirile modeste luminate palid, nu ai cum să bănuieşti explozia de mărfuri, culori şi mirosuri care începe de foarte devreme duminica dimineaţa, transformând practic toată aşezarea într-o piaţă uriaşă, considerată cea mai mare piaţă indiană a Americilor, înţesată la refuz cu mărfuri de tot felul, man made, artizanat, obiecte de cult, ţesături, ceramică, măşti, dar şi fructe şi zarzavaturi, păsări vii cum vindeau la noi ţăranii pe vremuri. O bătrână îşi aduce singura curcă învelită într-o basma şi o aşează pe jos în picioarele trecătorilor, şi dacă nu se va găsi de data asta un cumpărător, va veni cu ea şi duminica viitoare. Ţăranii, sau fermierii cum sunt numiţi, sunt toţi îmbrăcaţi în costume populare, fiecare în culori specifice, ca şi autobuzele care îi aduc din comunităţile lor pierdute în munţi.

Imaginea vizuală e puternică, dar cel mai impresionant lucru este biserica Santo Tomas, construită pe platforma unui templu pre-columbian şi unde au loc ceremoniale religioase mayaşe conduse de şamani împreună cu slujbe catolice ţinute de preoţi. Duminicile, dis de dimineaţă, treptele bisericii se umplu de buchete mari de flori, crizanteme, hortensii, chiparoase şi orhidee, ofrande aduse zeilor, dar şi de fructe, flori galbene de şofran şi lumânări. Un şaman incantează la intrarea în biserică în jurul unui foc aprins pe o piatră. În interiorul bisericii cu pereţi înnegriţi de fum, familiile îşi ţin tradiţia mayaşă rugându-se lângă focuri pâlpâind pe pietre înconjurate de flori portocalii, acele gălbenele care şi la hinduşi sunt flori asociate cu ceremonialele religioase.

Peste două zile era 1 noiembrie, Sărbătoarea Morţilor în Guatemala, cea mai importantă zi de comemorare a celor dragi trecuţi dincolo (pentru creştini, în Paradis, pentru mayaşi, în lumea spiritelor). Tot satul se pregăteşte. Noaptea se aud explodând artificii, în onoarea sfinţilor patroni ai comunităţii şi familiilor. O dată pe an, spiritele celor dispăruţi vin să-şi viziteze familiile. Cimitirul de pe deal, un sat în miniatură al morţilor care se odihnesc în cavouri colorate de mărimi asemănătoare, e luat cu asalt. Spiritele sunt aşteptate cum se cuvine. Se vopsesc proaspăt pereţii căsuţelor, sunt spălate lespezile de piatră, se împart ofrande, se aprind lumânări, se fac focuri şi incantaţii de către şamani, ghizi spirituali care oferă sfaturi şi ajutor, dar asigură şi legătura între cei de aici şi cei plecaţi în lumea subpământeană.

Dacă vreun animal le va trece pragul sau se va aciuia pe lângă casă, oamenii nu îl vor alunga, îl vor hrăni din puţinul lor. Mayaşii trăiesc în armonie cu natura şi animalele, şi, deşi nu cred în reîncarnare, au credinţa că spiritul morţilor poate veni la ei întrupat în animale sau păsări.

În Flores, oraşul de unde aveam să-mi încep explorarea parcului arheologic Tikal, am zburat cu un avion mic al unei companii particulare, la cinci dimineaţa, din capitala Guatemalei. Am văzut răsăritul soarelui deasupra unei civilizaţii apuse. Cocoaşe de pământ acoperite cu vegetaţie care ascund templele mayaşe, puţuri circulare, aşa numitele cenote ale Yucatanului, rezervoare care adunau apa de ploaie şi erau legate la sisteme subacvatice, întinderi nesfârşite de junglă lăsată în voia ei, mici aşezări izolate risipe în munţi, un peisaj care nu semăna cu nimic şi prin care nimeni nu părea să treacă vreodată.

O zi întreagă am colindat prin Parcul Naţional Tikal situat în zona arheologică a Bazinului Peten, aflat din 1979 în patrimoniul universal UNESCO. Junglă vastă, turişti puţini, din loc în loc soldaţi bine înarmaţi. Pe drumul care duce la intrarea în parc apar semne de atenţionare la şerpi veninoşi, jaguari, curcani sălbatici sau maimuţe păianjen. Ghidul îmi spune să ţin ochii deschişi, să fiu atentă unde pun piciorul, să privesc atent şi în sus, la crengile copacilor, de unde maimuţele pot crea tot felul de surprize vizitatorilor nepoftiţi. Un fluture mare colorat s-a desprins dintr-o încrengătură de frunze şi s-a ţinut după mine tot drumul.

M-am ferit de termite, de seminţele de fructe pe care o maimuţă mi le sufla în cap, am ocolit tarantule negre şi pufoase mari cât palma, am fotografiat tot felul de animale pe care nu le-am văzut niciunde, m-am legănat pe liane, am gustat din coaja unui copac de gumă de mestecat, am urcat sute de trepte de piatră până în vârful templelor de unde pământul se vedea o bucată verde de catifea contopindu-se la orizont cu albastrul intens al cerului.

Treci prin păduri tropicale cu vegetaţie carnală mustind de viaţă, şi, când ajungi în Piaţa Centrală a ansamblului arhitectonic, ai sentimentul că timpul a rămas captiv în piatra palatelor şi templelor celui mai puternic regat al mayaşilor, în stele (bucăţi de piatră încrustate cu hieroglife şi figuri), în altare şi morminte, în structurile piramidale din „Mundo perdido”, lumea pierdută.

Dacă sfârşitul biblic este descris prin potop, declinul civilizaţiei maya a fost cauzat de secetă. Acele ţinuturi fertile, cu ploi abundente care făceau să existe recolte succesive tot anul, au fost dintr-odată afectate de o schimbare dramatică de climă care a început prin anul 600 şi a ţinut aproape patru secole, secătuind prosperitatea, provocând crize politice şi războaie. Una dintre cele mai puternice civilizaţii apunea, asemeni Egiptului antic. Ca şi la Angkor Watt, în Combodgia, jungla a luat mai târziu în posesie vechile temple şi aşezări din Tikal şi El Mirador (cea mai mare aşezare mayaşă constituită cu 3000 de ani în urmă) îngropându-le în pământ şi vegetaţie.

Dacă ar fi să transpun Guatemala în imagine, aş desena-o ca pe o femeie bătrână, chinuită şi totodată senină, nici tristă, nici împăcată, mai degrabă împietrită în timp, cu pielea arsă de soare, îmbrăcată într-un port vechi brodat în culori vii, pe cap cu şaluri împăturite cum poartă mayaşele de sute de ani, care tocmai şi-a lăsat jos fuiorul ori războiul de ţesut, şi s-a întins în bordeiul ei, direct pe pământ, pe o cuvertură multicoloră ţesută de bunica ei, ori de o şi mai veche străbună, şi a adormit aşa, înconjurată de mici vase de lut pentru fiertura ierburilor vindecătoare, obiecte casnice din lemn şi ceramică, ţesături, împletituri, măşti şi obiecte de cult, o farfurie ciobită cu tortillas – lipii subţiri din porumb – încă aburinde. Şi poate că ar dormi aşa sute de ani, în conspiraţie cu timpul, cu respiraţia aliniată în energia lui. Timpul nu trece, doar ea trece prin timp, şi rămâne la fel, conservată în somnul unei civilizaţii apuse, acum ascunse sub pământ. Aşa se face că munţii Guatemalei şi împrejurimile misterioase şi magice ale Lacului Atilan, înconjurat de vulcani cu vârfuri albăstrui fumegânde, sunt pline de comunităţi mayaşe care trăiesc în afara timpului şi în legea lor, ducându-şi ritualurile şi cultura mai departe, în secolul triumfului tehnologic şi digital. O viaţă însă deloc idilică, plină de lipsuri şi sărăcie. Ierburile halucinogene sunt încă folosite de şamani pentru a intra în legătură cu spiritele, iar plantele vindecătoare asigură asistenţa medicală familiilor cu şase, şapte, chiar zece copii, care nu vorbesc spaniola şi nu pot merge la şcoală.

Pe aeroport, înainte de a mă îmbarca pentru zborul de Miami, am primit vestea că uraganul Sandy lovise New Yorkul şi împrejurimile, devastând cartiere întregi, lăsând milioane de oameni în întuneric şi frig, inundând partea de sud a Manhattanului şi zonele de coastă. Zeci de morţi şi mii de case distruse. La două zile după ce am ajuns acasă, am primit vestea că un cutremur cu magnitudinea de 7.8 pe scara Richter lovise Guatemala, distrugând mii de case din cumunităţi sărace aflate în interiorul ţării. Şi dacă timpul se precipită, şi conform calendarului mayaş, tinde spre 0, măturând totul în urma sa? Am îndepărtat gândul şi am mulţumit zeilor mei care mă protejaseră.

Într-o dimineaţă, când am ieşit în grădina casei, dintr-o tufă de verdeaţă a ţâşnit acelaşi fluture mare colorat care mă însoţise în jungla din Tikal. Sau unul foarte asemănător.

Acest articol a fost publicat duminică, 25 noiembrie 2012 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.