Şeful de an, care se pretinde un om integru, a dat în primăvară un interviu ziarului local, promiţând că studenţii facultăţii vor planta o suprafaţă foarte mare. Ştia că nu se va planta nici un puiet, dar aşa cereau regulile limbii de lemn, să-şi ia angajamentul.
Când decanul l-a întrebat ironic cu ce drept şi-a luat acest angajament mincinos a răspuns că aşa se face, că oricare ar fi făcut la fel. Nu avea nici un fel de mustrări de conştiinţă pentru că a minţit. La începutul lui decembrie 1989, la mai puţin de trei săptămâni înainte de „Revoluţie” s-a organizat la facultate o adunare în care studenţii şi-au exprimat recunoştinţa faţă de mărirea cu 10% a burselor şi pentru că s-au acordat burse tuturor fiilor de muncitori şi ţărani. În timpul cursurilor a venit o circulară şi ni s-a spus că de la ora 12,00 toate activităţile se suspendă, studenţii trebuind să se prezinte la ora respectivă în sala festivă, pentru o şedinţă al cărei scop nu era însă precizat în circulară, dar putea fi uşor de bănuit. La poarta facultăţii doi profesori aveau grijă ca studenţii să nu părăsească clădirea. Eu râdeam‚ bănuind că va urma un recital de ode închinate conducătorului. Unul dintre profesorii care păzeau ieşirea, văzându-mă aşa vesel şi temându-se probabil că aş putea face vreo surpriză, ca la referendum, m-a întrebat:
— Ai venit şi tu? Sau mai bine mergi la cămin?
— Dacă se poate aş prefera să plec la cămin…
Beneficiam de un statut privilegiat, dar dacă ar fi trebuit să particip la şedinţă aş fi tăcut şi aş fi râs în surdină. M-aş fi ferit să atrag atenţia „invitaţilor” asupra mea. Mi-era frică.
Ceilalţi colegi însă au trebuit să participe la şedinţă. Majoritatea cu rol de spectatori, câţiva cu rol de solişti, de lăudători. Aceştia au mulţumit în numele tuturor studenţilor, au ridicat osanale conducătorului. De ce au acceptat să facă temenele? Dacă îi ironizai deveneau duşmanii tăi de moarte.
Profesorul Damian, care s-a pensionat în vara anului 1987 şi a cărui fiică mi-a fost colegă, a bătut toba că a avut de suferit din cauza mea. Din cauza faptului că eu am încercat să fiu demn, profesorul Damian a avut neplăceri. Consideră că sunt vinovat, că ar trebui eventual să-mi cer scuze. Întreabă mereu dacă îmi mai menţin părerile. Nu înţelege. Majoritatea oamenilor însă, înţeleg. Dacă profesorul Damian ar fi fost regula, ar fi fost groaznic. Dar marea majoritate a dascălilor s-au săturat de minciună. Chiar dacă nu au avut curajul să vorbească în public au aşteptat clipa când vor putea spune ce gândesc, clipă de care profesorul Damian nu avea nevoie. Lumea lui excludea posibilitatea venirii acestei clipe.
Nu există spectatori indiferenţi. Orice spectator devine coechipier sau adversar. I se citeşte în ochi dacă e cu tine sau împotriva ta. Şi în ochii majorităţii se citea simpatia, chiar dacă era dublată de frică.
*
La sfârşitul anului I, Bia, care nu mai putea suporta atmosfera din cămin, s-a mutat împreună cu prietenul lui, Zoran, în gazdă. Erau buni prieteni, încă din armată, învăţau împreună, mergeau împreună pe munte.
La începutul anului II, Zoran îi făcea curte unei fete, Corina, studentă la Matematică. Cum Bia nu avea prietenă, Zoran l-a prezentat colegelor de cameră ale Corinei, care erau şi ele singure. Bia, Zoran şi fetele erau adesea împreună. În vacanţa din februarie din anul II, grupul s-a dus la schi, la Bâlea. Când s-au întors, Bia era cu Corina. Într-o zi Bia mi-a zis:
— Ştii, l-am întrebat pe Zoran: „Eşti supărat pentru muierea asta?” şi el nu mi-a răspuns.
Nu am îndrăznit să-i spun că, după părerea mea, făcuse un lucru urât suflându-i prietena lui Zoran. Mă simţeam cu musca pe căciulă pentru că, deşi însurat, mă îndrăgostisem de o colegă, de Mirela, şi toţi colegii ştiau că suntem împreună, făcând haz din acest motiv.
Bia şi Zoran au rămas colegi de cameră. Toţi ştiam că acum Corina e prietena lui Bia, deşi mai mergea şi cu Zoran în pădure, să alerge.
În vacanţa de vară Corina s-a întors la Zoran. Un an întreg Bia a sperat că aceasta va reveni la el. Era convins. În vara următoare însă, Zoran şi Corina s-au căsătorit. Când a aflat vestea, Bia a căzut într-o stare de depresiune. Refuza să accepte realitatea, se certa cu toată lumea. Era toamna anului 1987. Împreună cu câţiva prieteni, reuşisem tocmai să impunem o atmosferă demnă la C.P.N.T., fără beţii şi cântece pornografice. Eu eram un fel de tribun al grupului, vorbind aproape la fiecare adunare, Seba şi Nardi ţineau şi ei prelegeri, iar Bia, Rică şi Arpi prezentau diapozitive. Alţi câţiva colegi: Lang, Luci, Fecioru erau susţinători morali ai grupului, nelipsind de la nici o şedinţă. Cu un an în urmă, Bia, Rică şi Arpi realizaseră împreună un diason excepţional. Nu numai eu am fost mirat aflând că aceştia s-au certat şi au stricat diasonul la numai câteva săptămâni după ce-l realizaseră, fiecare luându-şi diapozitivele lui. Am înţeles că Bia încercase să le impună celorlalţi doi punctul de vedere în realizarea unui nou diason şi atunci s-au certat.
La începutul anului universitar 1987-1988, la prima şedinţă C.P.N.T., când am fost ales secretar cultural, s-a hotărât că în şedinţa următoare urmează să stabilim traseul pentru excursia de toamnă. Cei din „Conjuraţie” am hotărât să impunem un traseu ce avea drept scop ascuns un pelerinaj la mănăstirile din Munţii Olteniei. Am stabilit că săptămâna viitoare vom prezenta traseul în aşa fel încât studenţii prezenţi la cerc să voteze pentru varianta noastră, deşi scopul nu le era direct dezvăluit. Un cerc turistic finanţat de A.S.C. nu putea să-şi propună drept ţel un pelerinaj la mănăstiri. L-am rugat pe Bia, care toată seara tăcuse, să pregătească o diaporamă pentru şedinţa următoare, când acesta a explodat din senin:
— Acum ai pus mâna pe putere şi îţi arăţi adevărata faţă! Eşti dictator! Nu ai dreptul să impui un traseu! Mi se pare că eşti curvă!
M-am certat rău cu Bia, fără a ajunge la un rezultat.
La şedinţa următoare, majoritatea celor prezenţi a votat pentru traseul propus de noi, dar excursia nu s-a mai făcut…
*
În 15 noiembrie 1987 a izbucnit revolta muncitorească de la Braşov. Supăraţi că nu primiseră salariile promise, muncitorii de la „Steagul Roşu”, care ar fi trebuit să voteze în mod festiv candidaţii propuşi de Partid în alegerile locale, au părăsit în coloană întreprinderea şi s-au deplasat scandând lozinci anticomuniste spre centrul oraşului, unde au devastat Primăria şi Judeţeana de Partid. Câteva ore manifestanţii au stăpânit centrul oraşului, apoi forţele de represiune şi-au făcut datoria.
Nici un student nu a fost implicat în evenimente, doar câţiva curioşi s-au deplasat discret să vadă ce se în întâmplă în centru.
În aceeaşi zi participam la un concurs de orientare la Lipova de unde am plecat la Timişoara. Am stat la Micky şi nu ştiam nimic. Joi dimineaţa când urcam în tren, a apărut mama, foarte speriată. Venise să-mi spună să am grijă ce fac „pentru că la Braşov se întâmplă lucruri urâte”.
La o săptămână după revolta muncitorilor, Bia s-a dus cu o pancartă la cantină. Scrisese pe ea „Nu vrem ca muncitorii arestaţi să moară”.
Nu a spus nimănui ce are de gând să facă. Eu eram în Poiană la un concurs de orientare. A scris lozinca şi a plecat să strângă oameni. De la începutul anului şcolar stătea şi el în căminul 1, căminul sportivilor, fiind membru al secţiei de alpinism a Universităţii. A mers în căminul 5, căminul Silviculturii, şi a început să vorbească colegilor despre muncitorii arestaţi de Securitate în cursul săptămânii trecute. Începând de duminica trecută, în complex se discutase aprins despre aceste arestări. Părerile erau împărţite, dar era evident că imensa majoritate a studenţilor nu vor să-şi rişte pielea. Sosit de acasă, am stat de vorbă cu „Conjuraţii” de la C.P.N.T şi eu am afirmat că nu are rost să recurgem la acţiuni făţişe. Le-am povestit ce s-a întâmplat în 1956 în Timişoara, fiind convins că o acţiune a noastră, pe lângă faptul că ar fi urmată imediat de exmatriculare şi arestare, ar dăuna şi masei de studenţi deoarece Securitatea va căuta să înăbuşe raza de speranţă ce prinsese contur în cadrul C.P.N.T., iar frica şi teroarea vor fi amplificate. În acele zile apăruseră manifeste prin cămine, dar opinia generală era împotriva vreunei acţiuni. Începând din 15 noiembrie în complex era apă caldă fără întrerupere, caloriferele erau fierbinţi, se îmbunătăţise simţitor meniul la cantină.
Bilă a afirmat:
— Ce ne trebuie nouă? Căldură avem, apă caldă avem, mâncarea s-a îmbunătăţit, dar oricum nu ne lasă părinţii să murim de foame, Mitică, directorul educativ — ne protejează, putem face chefuri, putem aduce femei în cămin, ce vrem mai mult?
Intelectualu’ a găsit manifeste la spălător. Le-a strâns repede şi le-a distrus. În săptămâna aceea, patrulele de miliţie din complex nu au deranjat pe nimeni, nu au întrerupt nici un chef, dar Bia apare cu lozinca în cămin, să cheme la revoluţie. A încercat să-l convingă pe Popovici să i se alăture. Chiar atunci a apărut Lulu din oraş. Mort de beat. Popovici spune:
— Dacă-l convingi pe el să vină, vin şi eu.
— Eu nu discut cu oameni care n-au conştiinţă! — răspunde Bia şi pleacă. Se opreşte în faţa intrării în cantină şi se aşează pe o băncuţă, ţinând lozinca la vedere. Erau orele prânzului.
Mai bine de o jumătate de oră au trecut studenţii pe lângă el, intrând sau ieşind din cantină. Câţiva l-au sfătuit să plece, dar majoritatea treceau grăbiţi, făcându-se că nu-l văd. Doar doi s-au oprit lângă el, Rică şi Luci, nevrând să-l lase singur.
O studentă anunţase patrula miliţiei. Miliţienii au venit să-i ia de pe treptele cantinei. Cei trei nu au opus nici o rezistenţă. I-au urmat fără să comenteze, parcă recunoscând că sunt vinovaţi, pe miliţienii care i-au condus în garajul şcolii de şoferi a Universităţii.
Abia atunci s-a strâns un grup de studenţi, iniţial mic, în final format de vreo 50 de oameni, în faţa garajului. A venit un prorector şi apoi doamna rector, profesoara de împăduriri, care‚ deşi era duminică, a întrebat complet zăpăcită:
— Dumneavoastră nu trebuie să fiţi la şcoală la ora asta?
Studenţii au ridicat din umeri şi nu au plecat din faţa garajului. În scurt timp însă, au apărut în viteză câteva maşini încărcate cu trupe ale Ministerului de Interne. Din ele au coborât câţiva civili, un ofiţer şi militari echipaţi cu scuturi şi bastoane. Studenţii au fost trimişi în cămin. Au intrat fără să riposteze.
Cei trei au fost luaţi într-o maşină şi întreg cortegiul a dispărut.
Întrebat de ce a ieşit cu pancarta în faţa cantinei, Bia a răspuns:
— Am vrut să fiu alături de muncitorii arestaţi.
Dar unul din muncitorii de la „Steagul Roşu”, care ne cunoştea, a spus la câteva zile de la acţiunea celor trei:
— Muncitorii ar fi aşteptat mai mult de la studenţi. Cei trei au dispărut pur şi simplu de pe scenă. Ar fi trebuit să rămână şi să lupte altfel.