Eram în Sabbatical în Milwaukee – Wisconsin. Era într-o duminică. În ziua asta mulţi americani organizează Yard Sale. Adică scot afară în curte tot felul de chestii de care nu mai au nevoie pentru a le vinde – uneori le primeşti cadou. Ei spun că nu e moral să arunci la gunoi lucruri de care alţii se mai pot folosi. Frumos. Şi iac-aşa ajung eu într-un ceas bun într-o curte şi văd un tablou înrămat frumos al unui bătrân cu barbă care semăna cu bunicul meu – Dumnezeu să-l hodineasca în pace.
Întreb ca prostu’: „E de vânzare?”
„Da” – îmi răspunde omu’.
„Şi cine e în tablou?” – întreb.
” A, e bunicul meu ” – răspunde omu’ vădit stânjenit de întrebare. „Ştiţi, bunicul meu era evreu, dar eu sunt creştin.”
Aşa sunt americanii, sinceri, când vor să-ţi vânda ceva. Adică timp de 4000 de ani, toţi străbunii lui au fost idolatri şi mai apoi creştini. Numai bunicul, printr-un proces nedorit de mutaţie, a devenit evreu, dar după aceea totul s-a reîntors la normal.
„Şi cartea asta de rugăciune în Ebraică şi Philacteries (nişte cubuleţe pe care evreii le pun pe frunte şi pe mână în timpul rugăciunii de dimineaţă) tot de vânzare sunt?”.
„Da” – zice omu’.
„Iaca, eu vreau să le cumpăr. Încă puţin şi baiatul meu ajunge la vârsta la care va trece ceremonia religioasă (la 13 ani) şi am să i le dau lui”.
„Da?” – întreabă omu’. „Şi lucrurile astea au să ajungă în Israel?” (O fi înţeles după accentul meu că nu sunt cetăţean american).
„Da” – răspund eu.
„Şi băiatul dumneavoastră le va folosi la Zidul Plângerii în Ierusalim?” – mai întreabă omu’.
„Probabil” – răspund .
Şi să vezi minune: omu’ începe să plângă.
De, sânge de „ovrei” păcătos.
