Am un prieten care lucrează la căile ferate americane pe trenurile companiilor Amtrak şi Pacific Union. Străbate în lung şi în lat imensul teritoriu al continentului care este USA, mai ales noaptea.
Întotdeauna l-am compătimit că nu poate vedea în drumurile lui decât arareori pe lumina zilei peisajele, natura, oraşele. Vedea mai ales gările, care noaptea sunt luminate. În rest întunericul lungilor nopţi în trenurile neodihnite.
Am reuşit acum câţiva ani, după lungi argumentări, inclusiv referitoare la sănătate, să-l determin să se mute la o altă muncă, să lucreze şi el ziua, ca majoritatea oamenilor.
S-a mutat într-un post de operator de macarle în Portul Los Angeles. Toată ziua stătea la două sute de picioare înălţime în cabina macaralei şi vedea până departe atât oraşul cât şi oceanul. Perspective impresionante, largi, uriaşe, ameţitoare.
După un an nu a mai rezistat şi mi-a spus că se întoarce la căile ferate deşi în port câştiga dublu. Îi lipsea legănatul trenului în viteză pe nesfârşitele căi de fier, îi lipsea aerul acela special care fuge în urma trenurilor, cu care se obişnuise atât de mult de-a lungul a peste un deceniu de feroviar.
Acum este din nou fericit. Circulă iar cu trenurile de noapte.
Drum bun dragul meu prieten şi „Cale liberă” în nopţile trenurilor tale.
Dan David, Los Angeles, 03-28-2004.