Patriarshy PrudyAm fost de cateva ori la Moscova si de fiecare data mi-am dorit sa incerc sa merg pe drumurile batute de eroii romanului lui Bulgakov, Maestrul si Margareta. Este un oras care s-a dezvoltat in cercuri din ce in ce mai mari in jurul Kremlinului. Exista bulevarde inelare, si strazi radiale. Iar eroii cartii lui Bulgakov tot alearga de zor de pe un inel pe altul, pe una sau alta din strazile radiale, apartamentele, birourile, cluburile, teatrele, sunt ba pe Sadovoie Koltso, ba pe Tverskaia Ulitsa (numita multi ani Ulitsa Gorkovo, Strada Gorki), ba pe Malaia Bronnaia.
Colinele Vorobiov, Vorobiovskie Gory, zborul final al Maestrului si Margaretei lui.
Pe Colinele Vorobiov am ajuns cand am fost prima oara in Moscova. Se numeau pe atunci Colinele Lenin, Leninskie Gory, aveau sa isi reia numele vechi dupa 1990. Un platou urias, de pe care se vede tot orasul. In spate, palatul imens al Universitatii Lomonosov. Undeva foarte aproape de locul pe care stateam pe platou, una dintre putinele biserici care fusesera lasate sa functioneze in anii aceia. Kutuzov se rugase acolo intr-o seara, in ajunul bataliei cu Napoleon, de la Poltava. Acum era frecventata de studenti, care veneau sa dea acatiste in ajun de examene.
Citisem romanul lui Bulgakov. Platoul acela urias pe care ma aflam, de pe care se vedea intreg orasul, cu Kremlinul, cu bulevardele lui inelare, Bulvarnoe Koltso, apoi Sadovoie Koltso, apoi marele bulevard care purta numele lui Kutuzov si taia cercurile concentrice ale Moscovei, Kutozovskyi Prospekt. Arbatul, incercam sa dibuiesc in departare statuile lui Puskin, Maiakovski … La picioare, intreaga Moscova, iar deasupra, nesfarsirea cerului. Superb loc ales de eroii lui Bulgakov pentru a-si lua zborul spre universul celalalt, cel al inchipuirii si al nemarginirii.
Intors la Bucuresti, am recitit romanul. Si mi-am dorit si mai tare sa refac drumurile eroilor. Sa incep si eu din Patriarshy Prudy, sa stau pe banca intre Mihail Berlioz si Ivan Bezdomny si sa ii ascult, mirandu-ma si eu poate de strainul acela ciudat care avea sa apara si sa ii invaluiasca in vorbele lui mestesugite. Oare ce voia el sa spuna despre Annushka, fata care tocmai varsase uleiul? Dupa ce ii lasase fara grai, pomenindu-le de discutiile lui cu Immanuel Kant? Si ce soi de profetie era aceasta, ca Berlioz avea sa moara cu capul retezat de o comsomolista?
Ei bine, si am ajuns odata la Patriarshy Prudy. Mi s-a parut a fi un parc destul de mic, cam de dimensiunea parcului din Bucuresti de langa Pro TV, cu un lac (Baltile Patriarhului) – cand am fost eu acolo, se numea Pionersky Prudy (Lacul Pionierului, sau Baltile Pionierului). Pavilionul din fata se oglindea in apa lacului.
Ma uitam dupa Azazel, motanul urias cu mustati de cavalerist, sa apara de undeva, in locul lui am vazut pe aleea care urmarea malul lacului un caine. Vazusem de acum Stalker, Calauza, filmul lui Tarkovski. Sa fi fost cainele de acolo? Nu, nu se putea, cum sa fi ajuns taman la Moscova?
M-am uitat la caine cu mai multa atentie. Era un caine ciudat, ba aparea, ba disparea. Ba era mititel si caraghios, cu coada in vant, ba era un dulau cu o privire foarte serioasa. Peste ani aveam sa ma intalnesc in cu totul alt loc, pe malul Potomacului, pe langa Washington, cu o vulpe – care si ea ba aparea, ba disparea in fuga, pentru a apare apoi pe neasteptate in spatele meu. Privindu-ma cu seriozitate, parca un pic de prietenie, parca un pic de siretenie. Ma intorceam sa o privesc mai bine, ia-o de unde nu-i.
Sa fi avut parcul o intrare magica, comunicand cu locul acela unde se desfasurase povestea din filmul lui Tarkovski, locul acela care putea fi orice, poate santier nuclear abandonat, poate locul vreunui fost lagar, poate lumea de dincolo, ascunsa cu strasnicie, facuta uitata, dar care se incapatana sa tasneasca, parca din subterana, asa cum tasnea prin cele povestite ba de unul ca Bulgakov, ba de altul ca Tarkovski?
Alaturi de parc, strada Malaia Bronnaia – cartea spunea ca acela era locul unde Berlioz alunecase pe pata de ulei ramasa din lipsa de grija a fetei, a Annushkai. Se grabise cu bidonul de ulei sa ajunga acasa, se impiedicase si varsase uleiul chiar pe sinele de tramvai care treceau pe acolo. Iar Berlioz avea sa alunece si sa cada. Tocmai atunci a aparut tramvaiul dand coltul, de pe Yermolayevskaia. Fireste, era condus de o comsomolista care nu a mai putut frana. Intr-o clipa capul retezat al lui Berlioz avea sa se rostogoleasca de-a dura.
Eram cu doi prieteni, veniti din Leningrad. Unul din ei, Anatoli Petrovici, ii spuneam Tolea, un rus tanar, blond, inalt, un baiat minunat. Isi iubea sotia si ii era credincios, dar se entuziasma in fata fiecarei femei frumoase pe care o vedea. Iar cum in echipa noastra era si o colega de-a mea care era foarte frumoasa, Tolea era inflacarat. Aveam sa o vad pe colega peste un numar de ani in cu totul alta parte a globului. Ramasese la fel de frumoasa. Era extraordinar, anii nu lasasera nici un semn. Pact faustic?
Cel de-al doilea, Max Borisovici Leandes, un om cam de varsta mea, evreu leningradean, unul din cei mai simpatici oameni pe care mi-a fost dat sa ii cunosc. Vorbea rar, reusea sa se faca inteles si de catre cei ce nu stiau ruseste, si stia sa fie foarte curtenitor. Daca Tolea se inflacara in fata fiecarei frumuseti, cu Max Borisovici se intampla taman pe dos. Nu exista femeie care sa il cunoasca si sa nu fie cucerita de felul sau de a fi.
Amandoi erau ingineri, ca si mine, lucram impreuna la un proiect in care era angajat si institutul meu din Bucuresti, si cel al lor, din Leningrad, Sankt Petersburgul de astazi. Ne cunosteam bine, venisera ei de cateva ori la Bucuresti, apoi veniseram noi, inginerii romani, la Msocova, mersesem cu ei si la Volgograd, si la Novokuznetk.
Stateam toti trei pe o banca – parcul nu avea nici un insemn legat de amintirea lui Bulgakov – in schimb era un intreg esafodaj de lemn, niste panouri mari lucrate parca la traforaj, dedicate unui fabulist rus celebru, Krylov – pe panouri scene vesel colorate din lumea fabulelor lui Krylov.
Locul era deci binecuvantat – Bulgakov, si Krylov – iar pe Malaia Bronnaia se afla de altfel si liceul din romanul lui Kaverin, Doi capitani, cartea pe care o citisem in copilarie si o tot rascitisem. Teatrul de limba idis se afla si el pe Malai Bronnaia. Teatrul de Varietati – unde se desfasoara atatea actiuni ale cartii lui Bulgakov – dupa colt, pe Sadovaia Triumfalnaia. Da, Sadovaia Triumfalnaia, acolo unde baieti si fete din romanul lui Kaverin isi dadeau primele intalniri.
Si cantecul acela amar, despre Seriojka, flacaul de pe Malaia Bronnaia, cazut in razboi, undeva pe malul Vistulei, aflat acolo departe, intr-un mormant alaturi de Vitka, flacaul de pe Mokhovaia … Fetele cu care se plimbasera ei candva erau de mult maritate, doar la doua ferestre, niste mame batrane tineau candela aprinsa – o candela pe Mokhovaia, o alta pe Malaia Bronnaia. Seriojka si Vitka.
Discutam cu Tolea si cu Max Borisovici despre ce altceva? Despre literatura. In Patriarshy Prudy se putea discuta numai despre literatura. Le ziceam ca mie din literatura rusa cel mai mult si mai mult imi plac Gogol si Cehov, ei imi raspundeau ca nici Gogol, nici Cehov, nu sunt atat de insemnati pe cat a fost Puskin. Ma intrebam daca nu exista in societatea rusa un sentiment ascuns de vinovatie pentru soarta lui Puskin (poate si pentru cea a lui Maiakovski?). Imi raspundeau, nu nu are nici o legatura. Limba rusa moderna e creata de Puskin, intelegi?
Eram foarte obosit, plecasem de dimineata cu avionul din Novokuznetk, undeva in Siberia. Diferenta de fus orar fata de Moscova era de patru ore. Apoi ne plimbaseram toata ziua pe strazile Moscovei. Urma sa mergem in seara aceea la un restaurant, apoi Tolea si Max Borisovici trebuiau sa plece inapoi spre Leningrad – trenul lor era chiar la miezul noptii. Eu aveam sa ma intorc la Bucuresti a doua zi.
Eram obosit foc, si la un moment dat am simtit un ghiont usor – Tolea imi zambea prietenos. Adormisem pe banca. Trecusera cateva minute, sau mai mult?
Si gandul imi fugea indarat la Maestrul si Margareta. Ce se intamplase dupa tragedia petrecuta la Patriarshy Prudy? Cursa accea nebuneasca a lui Ivan Bezdomny, in urmarirea maestrului Woland – o cursa care il dusese pe Malaia Bronnaia, si apoi pe Spiridonovka, trecuse apoi prin Nikitskie Vorony spre strada Herzen (cu numele ei vechi in carte, Bolshaia Nikitskaia), o strabatuse in goana, se aflase deodata pe Arbat, de acolo pe strada Kropotkin, iar dupa ce trecuse si de Ostozhenka, se pomenise deodata intrand in casa cu numarul 13, nicaieri altundeva decat in apartamentul 47, fireste, unde Bulgakov locuise candva impreuna cu prima sa sotie, si cu alte familii, fiecare familie in cate o camera, baia si bucataria fiind comune – si eu am locuit la comun multi ani, asa ca intelegeam foarte bine ironia amara a scriitorului.
Iar de acolo, din apartamentul 47, Ivan Bezdomny se hotarase brusc sa mearga spre raul Moscova, chiar langa locul unde fusese marea catedrala a lui Iisus Mantuitorul, care tocmai fusese demolata, la ordinul lui Stalin.
Si mi-am dat deodata seama ca Bulgakov era prezent acolo, langa noi, pe banca de la Patriarshy Prudy. Parca il auzeam vorbindu-ne de Faustul lui Marlowe si de cel al lui Goethe, si de manuscrisele lui Gerbert d’Aurillac – stiam ca Gerbert nu se ocupase cu magia neagra, si nici cu necromantia, dar asa ramasese in legenda, de fapt fusese unul din cei mai mari invatati ai Crestinismului, pastorise Biserica la cumpana dintre milenii, Gerbert era de fapt Papa Silvestru al Doilea. Lui ii datoreaza Europa adoptarea cifrelor arabe si a sistemului decimal de numeratie, dar pentru logica cartii Bulgakov trebuia sa il mentioneze asa cum ramasese in legenda.
Ma gandeam la felul in care Bulgakov recompusese intamplarile din Ierusalimul anilor ’30, in spiritul textelor apocrife, o recompunere atat de nazdravana incat avea sa ii descumpaneasca pe toti – si pe cenzorii regimului ateist, dar si pe dreptcredinciosi – pentru ca intr-adevar este greu sa mesteci o asemenea recompunere, in care se simte ba tamaia, ba pucioasa.
Cerul avea o culoare ciudata, era straveziu, aerul parea rarefiat, era liniste, si ma asteptam ca in fiecare moment sa apara maestrul Woland, cu un ochi negru ca smoala lacului, iar cu celalalt ochi verde, sa ia loc langa noi si sa inceapa sa ne povesteasca despre Pontiu Pilat, mergand cu pasul lui tarsait de cavalerist batran, enervat ca siesta de amiaza ii fusese tulburata de marii preoti iudei, care ii adusesera pe un anume Yeshua Ha-Notsri.