Minciuna se învaţă de mic, de la grădiniţă. Educatoarele, învăţătoarele le spun copiilor minciuni şi aceştia învaţă să mintă. Limba de lemn se învaţă de mic. Şi nimeni nu e vinovat, ba chiar obişnuindu-te să o mânuieşti poţi dobândi avantaje materiale.
În timpul ciclului primar citeam revista „Cutezătorii”, revistă la care toţi elevii erau obligaţi să se aboneze şi mă miram cum de e posibil, cum reuşesc copii de vârsta mea, de 10-11 ani, să scrie poezii din care eu nu înţelegeam nimic. Poezii pe care oamenii mari le publicau. N-am avut curaj să mărturisesc nimănui această nedumerire şi mă gândeam că acei copii, ale căror poezii sunt tipărite în revistă, sunt mult mai deştepţi decât mine, că eu nu am nici un fel de înclinaţie spre poezie.
În clasa a IV-a învăţătoarea ne-a cerut să scriem câte o poezie, urmând ca acestea să fie notate.
Tema şi-o putea alege fiecare. Poezia scrisă de mine se intitula „Animalele pădurii” şi am fost ajutat de mama la compunerea ei. Erau versuri simple despre animale care zburdă în pădure, fără metafore pretenţioase, după părerea mea cu mult sub nivelul poeziilor ce apăreau în „Cutezătorii”. Totuşi, învăţătoarea m-a lăudat, a afirmat că cea mai bună poezie din clasă este a mea şi mi-a recomandat să mai scriu. Am mai scris două poezioare, tot ajutat de mama, după care muzele m-au părăsit definitiv. Peste câteva luni, pe neaşteptate, învăţătoarea m-a rugat să scriu o poezie dedicată celei de a 50-a aniversări a înfiinţării Partidului ce urma să fie festiv sărbătorită în toată ţara. Cu ajutorul mamei, fără nici un fel de mustrări de conştiinţă, poate chiar puţin mândru de încrederea acordată, am scris o poezie intitulată „Munca”.
Trei ani mai târziu eram în clasa a VII-a şi se apropia aniversarea unei jumătăţi de secol de la înfiinţarea Uniunii Tineretului Comunist. Între timp mai crescusem şi cum bunicul şi tata ascultau zilnic Europa Liberă, începusem să mă îndoiesc că cele învăţate la şcoală, despre tinerii care lipeau noaptea manifeste riscându-şi viaţa, erau reale.
Ispan, profesoara de limba română, a venit la mine:
— Gigi, ştiu că tu ai mai scris poezii.
— Da, dar de mult, în clasa a IV-a.
— Vreau să te rog să scrii o poezie în cinstea aniversării care se apropie. Mi-o aduci mâine!…
Ştiam că poveştile acestea cu utecişti sunt minciuni. Cum să scriu o poezie dedicată aniversării unor poveşti mincinoase?
A doua zi profesoara m-a căutat. I-am spus că am uitat să scriu poezia, neavând curaj să-i spun adevărul, că nu vreau să o scriu. Profesorul de muzică era cel mai temut din şcoală. La orele lui nici un elev nu îndrăznea să vorbească cu colegii sau să fie neatent. Toţi profesorii cunoşteau lucrul acesta. Înaintea orei de muzică, profesoara Ispan a venit la mine şi mi-a spus:
— Am vorbit cu profesorul de muzică şi l-am rugat să-ţi dea voie să scrii poezia în timpul orei lui.
În timpul orei de muzică toţi colegii mei au fost atenţi la catedră. Eu, singur, în ultima bancă, cu o coală albă în fată şi cu creionul în mână priveam pe geam. Mă uitam în gol.
Ora s-a încheiat şi colegii au ieşit în pauză. Am mototolit hârtia goală am aruncat-o la coşul de gunoi. Am ieşit şi eu pe culoar. Apare profesoara de literatură:
— Ai scris poezia?
— Da.
— Unde e?
— Pe bancă, merg să v-o aduc.
M-am întors peste câteva clipe:
— Nu ştiu ce s-a întâmplat, a dispărut coala, poate au distrus-o colegii…
Profesoara se uită la mine neîncrezătoare şi zice: îţi dau adresa mea. Mâine dimineaţă vii la mine acasă şi scrii acolo!
Ce puteam să fac?
A doua zi am mers la domiciliul profesoarei, aceasta mi-a dat un creion, o foaie de hârtie şi m-a aşezat la masă. Ea s-a aşezat în spatele meu cu o carte în mână…
Am scris poezia. Era intitulată „Uteciştilor”. Un fel de odă. Cred că în acele clipe mi-am jurat că nu voi mai scrie niciodată nimic.
Peste câteva zile, după ce probabil poezia fusese bătută la maşină pentru a participa la concursul de poezie dedicat aniversării, profesoara mi-a înapoiat originalul. Am luat foaia şi am dus-o acasă. Aveam un caiet care avea scris pe copertă un singur cuvânt, „Poezii”, în care se aflau versurile scrise în clasa a IV-a. Am pus coala cu ultima creaţie literară în caiet.
Câţiva ani mai târziu, nu ştiu exact când, în ultimul an de liceu sau în primul an de facultate, făcând curat în bibliotecă, mi-a căzut în mână caietul cu „Poezii”.
Le-am recitit la repezeală şi cu furie am distrus foaia cu poezia dedicată uteciştilor. Apoi, după o clipă de meditaţie, am distrus-o şi pe cea cu titlul „Munca”. Uram aceste versuri, pe care eu le scrisesem.
Prin anul 1980 profesoara Ispan a făcut o călătorie în occident, unde a cerut azil politic. Nu s-a mai întors în ţară.
Într-o zi, ascultând Europa Liberă, am auzit pentru prima oară de literatura de sertar. M-am gândit atunci, că aş putea scrie cândva fără a călca în picioare spiritul jurământului ce mi-l făcusem cu ani în urmă. Asta însemna că atunci când voi scrie nu voi accepta nici o cenzură, cu riscul ca cele scrise să nu aibă nici un alt cititor în afară de mine.