Era la începutul anului 1964. Din motive necunoscute de mine, în orice caz neverificate prin informaţii, regimul comunist s-a hotărât să elibereze, practic, pe toţi deţinuţii de conştiinţă care umpleau temniţele anilor 60 în România. Prin ceea ce am trăit eu în închisoarea din Botoşani pot pune în evidenţă o serie de realităţi, precum şi de intenţii ale dictaturii comuniste, chiar dacă, din lipsă de informaţii, explicaţia integrală a acestor realităţi îmi scapă sau, în orice caz, rămâne la nivelul unor simple supoziţii. Totuşi, în ultimii ani, mi-am dat seama câte lucruri se pot înţelege de pe poziţia unui închis între gratii în timpul amnistiei din 1964 pe care le împărtăşesc pentru cei care vor să cunoască realitatea acelor vremi.
În primul rând, mi-am dat seama că specialiştii terorii au ajuns la concluzia (provocată sau nu din exterior) că, date fiind desăvârşirea presiunii poliţiste şi lipsa oricăror mijloace de rezistenţă ale potenţialilor opozanţi, eliberarea celor câtorva mii sau zeci de mii de deţinuţi C.R. (contrarevoluţionari) nu poate face decât bine regimului. Poate au existat şi alte motive necunoscute nouă, celor din spatele gratiilor, care au determinat amnistia generală a anului 1964. Nu le-am cunoscut atunci, dar ceea ce am constatat a fost acţiunea susţinută şi cu profesionalism dusă, prin care se căuta anihilarea – mai ales prin continuarea fricii şi a şantajului de tot felul – a şanselor unor reacţii antidictatură, odată ce se trecea la „destinderea” impusă sau nu din afara graniţelor ţării.
S-a trecut în acest sens la ceea ce s-a numit de către noi o nouă reeducare, de data asta nonviolentă. S-a încercat prin promisiunea că este posibilă o eliberare înainte de termen, dar numai a celor „reeducaţi”, obţinerea unor angajamente de colaborare într-un fel sau altul cu Securitatea (pacte cu diavolul, cum le numeam noi). Aceste manevre ale Securităţii nu le-am intuit, ci le-am constatat în mod direct din ceea ce am trăit atunci. Iată în ce anume au constat acestea:
S-a pornit o acţiune de pregătire a eliberărilor masive sub directa conducere a ofiţerului politic (la noi, în penitenciarul din Botoşani, un anume Dora, dacă şi-a dat numele adevărat).
Au fost chemaţi pe rând la interogatorii toţi deţinuţii, insistându-se asupra celor care, în opinia ofiţerului politic, aveau o influenţă asupra celorlalţi. Li se cerea acestora:
1. să-şi recunoască vina;
2. să facă o mărturisire publică în acest sens în faţa celorlalţi deţinuţi;
3. să dea o declaraţie cât mai sinceră şi mai completă asupra tuturor acţiunilor duşmănoase făcute după instaurarea puterii comuniste;
4. să demaşte pe toţi aceia care au avut sau au în continuare o atitudine duşmănoasă faţă de puterea populară;
5. să se angajeze în scris că vor colabora cu organele Securităţii după ce vor fi eliberaţi datorită clemenţei (faţă de care trebuie să fie recunoscători), denunţând orice act sau atitudine „reacţionară”.
Am remarcat că securiştii, experţi în ceea ce priveşte exercitarea terorii, se mulţumeau – în funcţie de subiectul prelucrat – la început cu foarte puţin. Recunoaşterea vinei şi promisiunea că nu vei spune nimic din ceea ce ai trăit în închisoare erau începutul căderii pe toboganul capitulării.
Înţelegând manevra lor, ca o reacţie de apărare, am hotărât să nu fac nici o urmă de concesie, oricât de mică şi fără importanţă ar apărea ea.
S-au organizat într-o sală mare, în care erau înghesuiţi sute de deţinuţi, şedinţele de penitenţă, menite să frângă rezistenţa celor încăpăţânaţi (fanatici, cum ne numea ofiţerul politic, sau uneori peiorativ, catolici).
Erau puşi să vorbească îndeosebi cei mai cultivaţi care, în opinia celor care conduceau acţiunea de reeducare, puteau avea o influenţă mai mare asupra celor încăpăţânaţi. În orice caz, chiar dacă nu au reuşit să ne convingă şi să ne influenţeze decisiv, aceste mărturisiri publice ne-au lăsat un gust amar şi ne-au mărit suferinţa detenţiunii.
Într-o zi au fost puşi să ne vorbească Amedeo Lăzărescu şi Alexandru Paleologu. Cu mult talent şi folosindu-şi bagajul cultural, ei au pledat cauza comunistă. Autodemascarea, spovedania publică, adeziunea aparent entuziastă la comunism cu toată vestimentaţia inteligent şi talentat făcută n-au putut să înşele, în fond, pe nimeni, ceea ce nu a împiedicat ca discursurile respective să ne provoace multă amărăciune şi chiar să determine capitularea unora dintre cei rezistenţi până atunci.
Am fost scos a doua zi la interogatoriu în calitate de „fanatic”. Ofiţerul politic (Dora?) mi-a spus: „Ai văzut că toţi oamenii deştepţi îşi recunosc păcatele şi erorile. Numai voi, tu cu fratele tău şi câţiva fanatici stupizi, vă încăpăţânaţi să nu vă recunoaşteţi greşelile. Şi noi, comuniştii, ne-a recunoscut greşelile făcute”.
„Da – i-am spus – în fiecare epocă recunoaşteţi că aţi greşit în trecut, ceea ce nu vă împiedică să vă consideraţi infailibili în prezent şi să impuneţi cu forţa poziţia partidului.”
„Tu, ca efect al încăpăţânării tale stupide – a continuat Dora, prefăcându-se că nu a auzit remarca mea – vei putrezi în închisoare până la adânci bătrâneţi.”
„Domnule căpitan, în timp ce bieţii nenorociţi se spovedeau în faţa noastră, v-am urmărit şi v-am citit pe faţă dispreţul pe care îl aveaţi pentru aceşti „eroi” pe care ni-i daţi ca exemplu. Vreţi neapărat să mă dispreţuiţi şi pe mine? Această satisfacţie nu v-o dau! Dar să ştiţi că nu acesta este motivul principal pentru care refuz să mă pretez la comedia pe care o organizaţi. Respectarea convingerilor proprii, care presupune la o astfel de manifestare libertatea totală de expresie, nu este numai un atribut la care ţin pentru respectarea demnităţii mele, ci este o obligaţie de conştiinţă pentru Adevăr pe care, indiferent de preţul pe care îl plătesc, trebuie să o respect. De altfel nu înţeleg ce câştigaţi în sufletul acestor oameni dacă, după ce i-aţi chinuit ani de zile, mai adăugaţi şi această umilinţă finală.”
Mărturisesc că am făcut această observaţie în speranţa că voi obţine o mărturisire spontană privind mobilul acestei reeducări şi am obţinut-o.
Puţin enervat mi-a spus: „Să nu crezi că suntem aşa de proşti încât să credem că obţinem pe această cale o adeziune şi schimbare a sentimentelor de duşmănie ale acestor oameni în sentimente de prietenie. Dar nu asta ne interesează. Ceea ce aceşti oameni, sub directa îndrumare a noastră, fac acum, le va lăsa o urmă care nu se va şterge cât timp vor trăi, şi indiferent de situaţiile viitoare, vor fi oricând posibil de şantajat de către noi.”
Ulterior, mai ales după 1989, mi-am dat seama câtă dreptate a avut şi cât de oportune au fost acele manevre pentru forţele comuniste şi post-comuniste, mai ales că au avut grijă să completeze capitularea acestor oameni în primul rând cu turnătorii, lezând prieteni şi cunoscuţi.
După prăbuşirea regimului Ceauşescu unul dintre acei care ne-au vorbit atunci, anume Alexandru Paleologu, a ilustrat cât de mult poate schimba poziţia morală, politică şi socială o mărturisire sinceră şi o eliberare prin curaj şi inteligenţă de şantajul comunist. Alexandru Paleologu, recunoscând public că a făcut „pactul cu diavolul”, şi-a recâştigat libertatea pe care majoritatea celor din situaţia lui nu au mai avut-o niciodată. Am fost coleg în anii 90 cu Paleologu în Senat şi trebuie să mărturisesc că a fost dintre cei puţini care a avut întotdeauna o poziţie corectă faţă de post-comunismul care denatura viaţa noastră politică de după 1989. Sunt convins că dacă erau mai mulţi oameni din rândurile opoziţiei de după 1989 ca Alexandru Paleologu, scăpaţi de şantaj şi de frică, viaţa noastră politică ar fi fost alta.
Un alt argument menit să ne slăbească rezistenţa morală, pe care l-am auzit spus cu obstinaţie de politrucii care se ocupau de reeducarea noastră, a fost următorul: „Aţi fost nişte naivi proşti crezând în americani, sperând că vor veni să vă elibereze şi să vă premieze pentru rezistenţa voastră faţă de noi, comuniştii. Dar admiţând, prin absurd, că vor veni americanii, noi îi vom primi şi ei nu vor face decât să consfinţească ceea ce noi am făcut timp de câteva decenii, demolând o societate putredă.”
În sufletul nostru am respins cu indignare acest argument, considerându-l o încercare vicleană şi ridicolă de a anihila orice rezistenţă morală faţă de acţiunea de reeducare.
Acum însă, după trecerea a zeci de ani şi după tot ce am trăit, mai ales după 1989, există o serie de evenimente şi luări de poziţie care aruncă o lumină stranie asupra acestui argument, lăsând în urma lui un iz suspect, rău mirositor.
Mi se pare suspect cum oameni bine informaţi lansează cu obstinaţie o serie de ipoteze, evident neadevărate. Împotriva evidenţei se susţine de către puzderia de patrioţi de import că în România, rezistenţa faţă de comunism a fost practic inexistentă, în orice caz mai mică decât în celelalte ţări est-europene. Se neagă că:
– în România, dintre toate ţările est-europene, comunismul s-a instaurat mai greu şi numai după ce a anihilat cu forţa şi cu ajutorul tancurilor sovietice opoziţia poporului român, având aprobarea, în procente exprimate (90%) a Occidentului;
– au fost decimate, plătind cu sute de mii de morţi şi robi, partidele istorice;
– au fost anihilate detaşamente întregi de luptători în munţi împotriva comunismului străin estic, sprijinit tacit de Occident;
– au fost întemniţaţi şi în parte omorâţi, mii de ţărani care s-au opus colectivizării;
– au fost închişi şi în parte omorâţi, mii de credincioşi care s-au opus ateizării forţate (o biserică întreagă, greco-catolică, a fost desfiinţată, rezistenţa ei exemplară ducând la martirizarea întregii sale ierarhii şi a unui mare număr de preoţi şi credincioşi).
După ce cu sălbăticie şi în procent de 99% opoziţia a fost lichidată, cu aprobarea Vestului, s-a permis sub protecţia unor noi înţelegeri între marile puteri, o disidenţă de catifea – la noi în ţară, datorită specificului dictaturii ceauşiste, realizate mai greu şi cu sacrificii. Cei care neagă rezistenţa eroică, plătită cu sacrificiul a milioane de vieţi, identifică rezistenţa faţă de comunism cu această finală, mai mult sau mai puţin dirijată din afară „disidenţă de catifea” care la noi, tocmai datorită rezistenţei mai mari iniţiale înăbuşite în sânge, a fost mai mică decât în celelalte state estice din Europa.
Văzând toate acestea, nu pot scăpa de coşmarul unei eventuale înţelegeri criminale între Apus şi Răsărit care continua mult după Yalta, minimalizând lupta plină de sacrificii a poporului nostru, probabil, printre altele, ca nu cumva aceste înţelegeri cinice să apară în faţa lumii în toată goliciunea lor.
Să sperăm că până la urmă adevărul va ieşi la iveală şi în această privinţă, în ciuda miliardelor grele investite în cea mai putenică, financiar, întreprindere din lume: mass-media televiziunii şi a internetului.
Dar să revenim la oile noastre. Voi povesti, mai aproape de specificul acestor pagini, o întâmplare pe care am trăit-o în primăvara anului 1964 în penitenciarul din Botoşani. Eram câţiva deţinuţi înghesuiţi într-o celulă. Într-o zi, un avocat dintr-un judeţ din sud, nu-i reţin numele şi poate e mai bine aşa, mai în vârstă decât mine cu mult, (remarc aceasta pentru a putea realiza cât de valoroasă a fost prin smerenia pe care împrejurările au impus-o, mărturisirea acestuia ) m-a chemat pe un colţ de partal şi mi-a spus:
„Domnule Boilă, vreau să vă fac o mărturisire şi să vă cer un sfat. Cred că nu e nevoie să vă cer discreţie totală. Eu sunt închis de mai bine de zece ani. După ce am fost arestat, soţia mea a născut o fetiţă. Nu am văzut-o niciodată. Poate de aceea o iubesc mai mult decât poate iubi un părinte copilul pe care îl vede zilnic. Domnule Boilă, nu mai pot răbda închisoarea şi despărţirea de soţie şi de fetiţă. Mă sufoc. Acum trei zile am fost scos la anchetă de către ofiţerul politic care mi-a spus: semnează un angajament că ne vei ajuta în acţiunea noastră de cunoaştere şi anihilare a duşmanului nostru şi eu îţi garantez că vei fi imediat eliberat, indiferent de condamnarea pe care o ai.
Bineînţeles că în ipoteza că voi semna acest angajament nu voi face nici un rău. Voi evita orice turnătorie dăunătoare cuiva, dar vreau cu o dorinţă pătimaşă să îmi văd familia. Mă adresez dumneavoastră pentru că în cazul în care mă veţi înţelege, am sentimentul că jumătate din greutatea şi nocivitatea acţiunii mele îmi va fi luată de pe umeri. Ce să fac?”
***
Înainte de a relata ce i-am spus, vreau să vă împărtăşesc sentimentul de durere şi revoltă care m-a cuprins văzând suferinţa acelui om. Nu poate fi o crimă mai odioasă decât cea pe care slugile bolşevismului sovietic, ajutate cu mărinimie de Occidentul capitulard au făcut atunci împotriva poporului nostru. Călcând peste demnitatea unui popor întreg, ajuns la discreţia comunismului, folosind mijloacele cele mai criminale fizice şi morale, au determinat o parte a societăţii să fie supraveghetoarea şi tunătoarea celeilalte părţi. Nu contează dacă au făcut sau nu un rău cuiva, de altfel, practic, imposibil de dovedit şi de ştiut, nici dacă au făcut sau nu „poliţie politică” – sintagmă care dovedeşte slăbiciunea de minte şi caracter a majorităţii legislativului nostru – este bine ca, în lipsa pedepsirii adevăraţilor vinovaţi, cei care au organizat această crimă la nivel naţional şi care, culmea umilirii noastre, sunt astăzi în poziţia de conducere a societăţii – „ne fac legi şi de pun biruri, ne vorbesc filozofie” să fie deconspiraţi, deşi sunt mai degrabă victime decât vinovaţi, nu pentru a fi pedepsiţi, nici lustraţi, ci pur şi simplu pentru a oferi un criteriu de judecare a celor ce se prezintă în faţa noastră ca potenţiali oameni de decizie în societatea noastră. Desigur, ca orice criteriu de analizare a oamenilor, acesta nu este deloc unul infailibil, dar totuşi este ceva mai mult decât nimic. Un om care a fost dispus să colaboreze la umilirea societăţii noastre de către securitatea comunistă – nu contează că a făcut-o din slăbiciune de caracter sau de minte – nu ar trebui să se erijeze în conducător într-o societate – chipurile vindecată de comunism. Din păcate, sunt prea mulţi cei cu creierul spălat pentru ca punerea în evidenţă – singurul lucru ce se poate face – a acceptării colaborării cu Securitatea să conteze foarte mult. Totuşi, în anumite limite contează, pentru că altfel cei ce se află în situaţia de a fi deconspiraţi nu s-ar agita, deplângând viitoarele „victime” ale acestei posibile, vezi-Doamne, vânători de vrăjitoare
***
Dar să relatez ceea ce i-am spus atunci celui care mi-a cerut sfatul. „Nu ştiu cărui fapt datorăm destinderea pe care o simţim – eventual un angajament cu cei care urmau să ne împrumute miliarde de dolari cu dobânzi grele – dar se pare că regimul s-a hotărât să dea o amnistie generală pentru deţinuţii politici. Nu este probabil să fie eliberaţi numai cei care se angajează ca turnători, pentru că astfel s-ar anula posibilitatea ca aceştia să-şi poată îndeplini eficient datoria. Că regimul caută să angajeze ca turnători, diminuând la maximum eventuala opoziţie a acestora, cât mai mulţi deţinuţi politici – de altfel oricum lipsiţi de mijloacele necesare unei acţiuni politice – se poate. Eu sunt sigur însă că sau nu eliberează pe nimeni, sau ne eliberează pe toţi, indiferent dacă semnăm sau nu angajamente de colaborare. Dar această părere a mea – un simplu calcul politic – poate fi eronată. De câte ori am crezut că „vin americanii” şi ne-am înşelat. Nu pe această părere-raţionament trebuie să vă bazaţi refuzând colaborarea cu Securitatea. În paranteză fie spus, părerea că, odată liber, poţi, înşela vigilenţa Securităţii, este, ţinând seama de puterea ei mare şi de slăbiciunea noastră, iluzorie. Nimeni, bazându-se pe capacitatea sa de a înşela Securitatea, nu a câştigat vreodată. Rezistenţa dumneavoastră trebuie să se bazeze numai şi numai pe dorinţa de a respecta Adevărul care pentru noi creştinii este Cristos. Numai atunci să nu cedaţi, indiferent că veţi rămâne în închisoare până la sfârşitul zilelor dumneavoastră. Altfel, pe un calcul relativ, să nu fundamentaţi o hotărâre cu consecinţe aşa de grave.”
Poate – şi uneori am regretat – am fost prea aspru şi crud cu omul nenorocit din faţa mea. În gând, l-am rugat să-mi ierte duritatea şi L-am rugat totodată pe Dumnezeu să-l ajute pe omul din faţa mea să treacă peste suferinţele pe care un regim criminal i le impunea. Nu ştiu până astăzi ce a făcut acest nenorocit. Ştiu că s-a sculat de pe partal fără să scoată o vorbă şi s-a îndepărtat de mine ca de o ispită prea grea pentru umerii lui. Încă o dată, până ce adevăraţii vinovaţi, cei care au organizat turnătoria pe plan naţional, nu sunt pedepsiţi sau cel puţin lustraţi, efectul „dosariadei” este neglijabil, dar totuşi util, dacă nu pentru altceva, pentru a-i ajuta pe aceşti oameni să-şi arunce de pe umeri o povară prea grea şi să scape de şantaj, chiar cu preţul unor noi suferinţe.