Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
Mihai Eminescu
În acel Ianuarie nimbat de zăpadă, în acea noapte încălzită de torţe şi inimi, steaua Sirius, cea pururi strălucitoare, s-a apropiat mai mult de pământ şi lumea a putut s-o admire multă vreme proptită cu colţul razei sale de piscurile Carpaţilor nedespărţiţi şi eterni. Încerc să-mi imaginez, ce va fi simţit Cuza Vodă şi toţi cei din preajmă-i în noaptea de 24 ianuarie, cea mai lungă noapte a anului 1859, văzând mulţimea adunată sub ferestrele clădirii şi până departe, la încrucişarea străzilor, jucând în sunetul muzicilor militare „Hora Unirii\”. Niciodată, cred, până atunci, palmele n-au fost mai încleştate unele de altele, şi niciodată inimile românilor de pretutindeni n-au bătut într-un ritm mai profund.
Eminescu, referindu-se la actul Unirii, defineşte cu intuiţia sa unică: „Purtat de o mişcare de-a dreptul entuziastă, Cuza Vodă a devenit el însuşi principalul purtător al politicii neatârnării…\”. Apoi, vorbind despre semnificaţia actului Unirii: „Toate atributele unei neatârnări reale s-au câştigat de către Cuza Vodă, exceptând firma acestei realităţi\”. Amintind valul de reforme şi înnoiri, genialul poet conchide: „În faptă, Jurisdicţiunea consulară şi-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-a operat (…) s-au înfiinţat o armată relativ numeroasă şi completă (…) încât întregul aparat al unei depline suveranităţi interne şi externe nu-i lipsea decât numele propriu, ce părea a lipsi din dicţionarul Apusului european\”. Acest nume propriu, ROMÂNIA adică, avea să se înscrie cu litere!
de neşters în „Dicţionarul Apusului European\” la 1877.
Desigur că da! Iat-o în desfăşurarea închegată a ideilor sale înălţătoare:
„Români: Unirea este îndeplinită! Naţionalitatea Română este întemeiată! Acest fapt măreţ, dorit de generaţii trecute, aclamat de corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări, Să trăiască România!\”.
Nemuritoare şi strălucitoare şi unică va rămâne acea noapte de ianuarie, cea mai lungă noapte de ianuarie din istoria poporului român. Unirea Ţărilor Române realizată sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza este opera unei generaţii cu adânci sentimente europene, pregătită să înfăptuiască nu doar un act administrativ care se bucura de adeziuni multiple, ci să aducă în noua Românie valorile unei democraţii cu tradiţie deja în state Occidentale.
Primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România, Alexandru Ioan Cuza, după înfăptuirea celor două mari reforme, agrară şi electorală, a îndârjit pe reprezentanţii boierimii conservatoare, ca şi pe exponenţii aripii de dreapta a burgheziei, care, uniţi într-o coaliţie cunoscută în istorie sub denumirea de monstruoasa coaliţie, l-au silit să abdice la 11 februarie şi au adus în locul său pe prinţul Carol de Hohenzollern. Expulzat ex-domnitorul şi-a petrecut restul vieţii în Germania, unde a şi murit în 1873. A fost înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa-Iaşi, intrând în istorie ca o figură de domnitor progresist.
Actul Unirii a fost acceptat cu greutate de imperii, căci stânjenea jocul intereselor politice şi teritoriale. Imperiile rus şi otoman erau într-o competiţie acerbă pentru menţinerea sau cucerirea unor zone de influenţă, antrenând în acest joc şi ţări europene care vizau spaţiul balcanic şi strâmtorile înspre şi dinspre Marea Neagră. Meritul generaţiei care a impus Unirea din 1859 consta în patriotismul luminat, în cultivarea cu osârdie a unui spirit deschis către valorile Europei Occidentale, pentru care mulţi dintre unionişti – şi mai ales paşoptişti – luptaseră pe baricadele revoluţiilor din Franţa, Italia, Austria. În acelaşi timp, meritul generaţiei din care se detaşează Mihail Kogălniceanu, I.C.Brătianu, Al.I.Cuza, Vasile Alecsandri, este că aceşti oameni au avut şi o fină intuiţie diplomatic!
ă, ştiind a se strecura prin diferite conjuncturi pentru a alege momentul cel mai bun în vederea proclamării Unirii Principatelor Române, conform voinţei patrioţilor din Moldova şi Ţara Românească. Alegerea la 5 ianuarie în Moldova şi apoi la 24 ianuarie în Ţara Românească, a aceluiaşi domnitor în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza este o ilustrare a nivelului abil şi hotărât în care s-a realizat Unirea.
Unirea este un simbol al înţelepciunii unei clase politice aflate în embrion, dar cu profunde legături cu spiritul revoluţiilor europene şi naţionale de la 1848. Acest spirit făcea corp comun cu apariţia tinerilor revoluţionari, care aveau o înclinaţie spre valorile noi născute de Revoluţia franceză de la 1789 şi care au adus noi modele de civilizaţie în Principatele Române, rămase de multă vreme în starea de închistare impusă de dominaţia otomană şi de influenţa nefastă a imperiului ţarist. Unirea a deschis pentru Principatele Unite, iar după 1862 pentru România, calea elaborării în noul spirit european a unor reforme structurale, moderne, care puteau integra ţara în noua alcătuire a Europei.
Dincolo de simbolistica Unirii cu al său Moş Ion Roată din Câmpuri, cu legendele despre faptele lui Cuza, istoricul trebuie să descifreze calea cea nouă a unei ţări care aspiră la valorile unei dezvoltări democratice pe care nu o cunoscuse secole de-a rândul. Aducerea unui domnitor străin cu asentimentul lui Cuza, chiar dacă lucrurile nu au avut o desfăşurare lină, în persoana lui Carol din familia de Hohenzollern, a dus la noi determinări în istoria României, în sensul cel mai bun al dezvoltării economice, dar mai ales politice. Spiritul democratic de unitate naţională, de reformare economică, socială şi politică, sădit ani întregi în ţară sau în îndelungatul exil al paşoptiştilor impus de marile puteri înconjurătoare,s-a vădit în emanciparea europeană a naţiunii române. Independenţa cucerită în 1877, care ne de!
spărţea total de suzeranitatea imperiului otoman, ridicarea la rangul de regat a României în1881 au croit un drum nou ţării. Europa era adusă mai aproape de România, iar integrarea în procesele moderne avea să ia forme economice şi politice din ce în ce mai accentuate.
Procesul „europenizării\” avea să continue în beneficiul ţării şi al poporului român multe decenii. Chiar dacă acest proces a avut sincopele unei istorii nefaste de 45 de ani până în 1989, România a reluat prin integrarea sa în valorile şi organismele europene un proces benefic început în 1859.
Iată de ce, nu trebuie să uităm acel Ianuarie nimbat de zăpadă, când în acea noapte încălzită de torţe şi inimi, steaua Sirius, cea pururi strălucitoare, s-a apropiat mai mult de pământ şi lumea a putut s-o admire multă vreme proptită cu colţul razei sale de piscurile Carpaţilor nedespărţiţi şi eterni. Şi aşa cum ne spune Vasile Alecsandri:
Hai sa dam mâna cu mâna
Cei cu inima română,
Sa-nvârtim hora frăţiei
Pe pamântul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară duşmania-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi armonie!
…………………………………………………………
Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!
A consemnat Rodica Elena Lupu