Putinele discutii din mass-media despre Eminescu (din ce in ce mai putine, intr-o lume obsedata de cancanuri politico-mondene) din ianuarie 2007 oscileaza intre etalarea formala, lipsita de imaginatie, a acelorasi epitete golite de continut prin repetare la nesfarsit, si focalizarea pe defecte, slabiciuni, in general pe ceea ce nu e laudabil, legat de viata poetului. Mai important decat sa citim Eminescu si sa intelegem, daca si cat reusim sa intelegem, pare a fi sa barfim, sa cautam picanterii in viata amoroasa, sa punem accentul pe acele detalii intime care ne amintesc de propriile greseli.
Dar nu numai viata lui Eminescu e scormonita ca sa se aduca la lumina subiecte de senzatie, de barfa. In legatura cu oamenii importanti din istoria noastra, din cultura, din stiinta, ne preocupa mai mult relatiile extraconjugale, betiile, orientarea sexuala, divorturile, scandalurile, ilegalitatile… cautam cu minutiozitate ceea ce incadram la categoria „pacat”. De ce o facem? Cum de ce? Ca sa-i „umanizam”! Ca sa-i aducem mai aproape de noi!
Interesant… „Umanizare”, prin vulgarizare, prin innoroire, prin mahalagisme…
Prin ce pretindem ca suntem superiori celorlalte animale? Prin gandire? Simt artistic? Scara de valori morale?
Si atunci, de ce, de fiecare data cand incercam sa „umanizam” un om de seama, cautam la el exact ceea ce-l indeparteaza de calitatea de om si il coboara pe scara evolutiei?
Dar nu numai memoria personalitatilor e afectata de aceasta „umanizare”. E afectata si imaginea noastra. De fiecare data cand il tragem pe Eminescu in jos in ideea ca numai asa il apropiem de noi, nu facem altceva decat sa ne recunoastem propria micime.