ACUM.TV

Telefonul Mariei a sunat când eu lucram la interpretarea unor teste psihologice.
– Vino urgent la mine. Sunt la Penitenciarul Rahova, la celula 131.
M-am îmbracat si am plecat spre închisoare fara sa stau prea mult pe gânduri. De Maria ma simt legat prin ciudate fire, pe care timpul le-a facut tot mai puternice. Am cunoscut-o în liceu, când aveam amândoi 16 ani. Era o fata blonda, înalta, frumoasa, ce captiva pe cei mai multi colegi prin spiritul ei rebel. Stârnea antipatia tocilarelor din clasa, de care nu se sfia sa-si bata joc cu orice prilej. Era o nonconformista ce seducea prin faptul ca discuta deschis subiecte tabu pentru cei mai multi. În plina dictatura avea curaj sa-l înjure pe Ceausescu în fata oricarui strain. Întorcea pe dos multe din opiniile oficiale, discutând de pilda despre libertatea avorturilor, riscând sa fie etichetata ca prostituata sau, mai rau, ca dusman de clasas. Multi o tineau la distanta, desi în secret îi admirau curajul. Într-o epoca a unei moralitati stricte, ea a fost prima fata pe care am vazut-o sarutându-se în public, în curtea liceului, cu un baiat din anii terminali.
Cred ca m-a simpatizat de când ne-am cunoscut, desi îsi batea joc de mine de câte ori avea ocazia. Ma facea mereu sa rosesc pentru timiditatea mea în relatiile cu fetele. Îmi spunea ca nu trebuie decât sa întind mâna si fetele vor veni la mine, ca nici una nu apreciaza puritanismul meu, pe care-l vad doar ca o forma de infantilism. În relatia cu mine se purta la început ca o sora mai mare. Nu doar ca ma învtaa cum sa ma port cu fetele, dar discuta despre viitor, despre libertate, despre societatea capitalista în care i-ar fi placut sa traiasca, asa cum eu nici macar nu îndrazneam sa visez. Probabil ca familia ei fusese în occident. Poate ca urmarea prea multe filme la video, aduse în secret de peste granita. Poate ca avea rude în strainatate cu care coresponda frecvent. Sau poate ca toate la un loc si înca ceva în plus. Cert este ca avea o alta viziune despre viata, exotica pentru mine, un copil nascut si trait în mediul muncitoresc socialist.
În podul liceului, ascunsi de privirile celorlalti, mi-a aratat pentru prima data sânii.
– Toate fetele vor sa fie mângâiate pe sâni. Hai, pune mâna sa vezi cum e. Nu asa, mai fin, mai dragastos, mângâie-i cu patima. Fetele se excita când vad ca le doresti cu pasiune. Daca pui mâna ca un bolovan, speriat si tu de curajul tau, o sa îndepartezi toate fetele de lânga tine. Pe ele trebuie sa le domini si pe urma faci din ele orice. Gata, gata, nu te înfierbânta, învata sa te stapânesti. Sa nu faci vreo obsesie pentru mine ca nu mai avem ce discuta. Du-te acum la Odette si aplica ce te-am învatat, ca fata doar atât asteapta.
Si, într-adevar, a avut dreptate. Doar ce am întrebat-o pe Odette „Vrei sa…” si ea m-a si luat de mâna, spunându-mi ca nu credea ca am sa-i cer vreodata prietenia.
Din când în când, lectiile cu Maria avansau în pod, iar eu, ca un copil timid, rosind pentru nepriceperea mea, ma lasam condus în lectiile amorului pas cu pas, dar oprit fiind întotdeauna cu fermitate de la finalizarea lui. Constienta de ascendentul pe care-l avea asupra mea, încerca sa dea acestor lectii un sens mai înalt, integrându-le într-o conceptie despre viata si despre societate, dominata de individualism si idealizare a libertatii. Cu cât avansam în discutii si exercitii, cu atât lectiile deveneau mai periculoase. Dezbracând haina inocentei îmi parea ca lumea începe sa ma vada si pe mine tot mai ciudat, asa cum o vedea pe ea. Atenta la toate schimbarile mele, mama m-a atentionat într-o zi:
– Sa nu te golanesti, baiatul meu, ca îti distrugi toata viata. O sa ai timp pentru fete o viata întreaga. Acum e vremea studiului. Pune mâna pe carte, ca sa ai un viitor cu fetele.
Lectiile din pod au sfârsit brusc, dezgustata probabil de îndaratnicia mea, de rezistenta modelului meu traditional de viata. Nu ma ocolea, dar se racise fata de mine. Complicitatea si camaraderia dintre noi disparuse.
Am vazut-o apoi pe Maria în anturajul unor baieti mai mari. O asteptau în curtea liceului studenti si tipi mai mari ca mine. Într-o discutie cu un grup de colegi novici ca si mine, le povestea ca a descoperit libertatea la Costinesti. Am auzit-o vorbind despre yoga si despre Gregorian Bivolaru, un guru al celor care voiau sa-si destupe mintea.
Anii au trecut, eu am intrat la facultatea de filosofie, iar dupa caderea lui Ceausescu am urmat psihologia. În primele luni de viata ale noului regim politic, m-am implicat într-un program de cercetare a delincventei juvenile. Am plecat la Gaiesti sa aplic niste teste psihologice pe un lot de baieti si fete. La Gaiesti exista o scoala Speciala de Munca si Reeducare a Minorilor – un ghetto în care erau îngramaditi peste 2.500 de baieti si peste 100 de fete, care au savârsit fapte penale când aveau vârste cuprinse între 16 si 18 ani. Acolo am reîntâlnit-o pe Maria. Era „internata” pentru prostitutie si condamnata la 4 ani de reeducare. Fusese arestata dupa o descindere a militiei în ashramurile lui Bivolaru, unde a fost vazuta goala, în prezenta mai multor baieti si fete – goi si ei.
S-a ferit de mine la început, sperând sa nu o descopar acolo. Dar într-un târziu a acceptat sa stam de vorba. Cei trei ani petrecuti la închisoare au schimbat-o destul de mult. A devenit tot mai tacuta, studiind cu atentie si neîncredere pe toti din jur.
– Vreau sa ies de aici, mi-a zis Maria. Nu am facut nimic rau. Nu am facut nici un atentat la pudoare. Astia care au venit la putere sunt mai cretini decât comunisstii. Ma tin aici degeaba, desi orice puscarie din occident m-ar elibera cu scuze si cu plata unei despagubiri pentru prejudiciile pe care mi le-a adus. Îmi refuza dosarul de liberare conditionata cu toate ca nu am consemnata la dosar nici o abatere disciplinara. Mi-au zis ca daca îmi dau drumul o sa ma apuc din nou de prostitutie. Habar n-au despre ce vorbesc. Eu nu am fost prostituata si n-am atentat cu nimic la morala publica. În loc sa fiu acum studenta, stau si putrezesc în lagarul asta de concentrare. Cica ma reeduca, dar îmi interzic sa ma înscriu la facultate. Ma învata în schimb sa înjur, sa ma bat cu colegele de celula pentru un pachet de vata sau o haina mai buna.
Nu stiam cum s-o ajut, caci nu statea aproape nimic în puterea mea – un pârlit de student, tolerat într-o institutie datorita pilelor unui cercetator batrân.
Discutiile cu Maria si cu ceilalti arestati m-au ajutat sa-mi fac o parere despre mizeriile care se petreceau în scoala de la Gaiesti. Impresionat de cele aflate, i-am vorbit cercetatorului care coordona proiectul, cu mult patos, implorându-l sa intervina pentru schimbarea regimului carceral. I-am expus cazurile bolnavilor care primeau algocalmin pentru orice boala avuta, i-am vorbit despre furturile de alimente si de bunuri care se faceau organizat, cu camioanele, despre bataile educatorilor si politistilor, despre celulele degradante, cu sute de detinuti aruncati câte 2 sau chiar 3 într-un pat, cu lenjerii nespalate, saltele putrezite si haine ale fostilor soldati militieni ajunse într-un stadiu atât de avansat de uzura încât doar jegul de pe ele le facea sa nu se dezmembreze. I-am vorbit despre tinerii care erau casatoriti si erau despartiti de gardul de sârma ghimpata, el într-una din cladirile de baieti, ea în cladirea de fete. Si i-am spus despre dragostea care izbucneste cu putere când se vad printre gratii, riscând pierderea liberarii conditionate pentru transmiterea unui bilet de amor.
Probabil ca povestea iubirilor celor 2.500 de baieti pentru cele 115 fete l-a impresionat cel mai mult pe coordonatorul cercetarii. Echipa proiectului a fost curând chemata la Ministerul de Justitie sa prezinte aceste lucruri. Am aflat ca exista de multi ani o relatie de prietenie între Ministrul Ionescu Quintus si coordonatorul nostru. Ministrul ne-a ascultat pe toti cu atentie si îngaduinta.
– Si ce credeti ca ar trebui sa facem ? Ce solutii propuneti ? – ne-a întrebat el.
Si atunci am propus oficierea unor casatorii colective. Sa-i casatorim pe cei care vor sa traiasca în celule de cuplu pâna la liberare. S-ar stinge astfel tentativele de sinucidere mult prea numeroase si s-ar reduce abaterile disciplinare. Ideea i-a placut ministrului, care si-a dat acordul pentru experimentarea ei.
Cu aprobarea scrisa ne-am înfatisat la comandantul închisorii. În pofida opozitiei lui, i-am adunat pe platou pe toti arestatii – baieti si fete – si le-am spus ca au posibilitatea sa se casatoreasca, daca sunt de acord sa munceasca la construirea unei cladiri cu celule pentru cupluri.
În mai putin de 3 luni cladirea a fost gata. S-a muncit la ea cu frenezie, 24 de ore pe zi, 7 zile pe saptamâna. La inaugurarea ei, i-am adunat din nou pe arestati pe platou si, în prezenta ministrului si a preotilor, fetele care voiau sa se marite au fost rugate sa-si aleaga partenerul. Nu mica ne-a fost surpriza sa constatam ca fete care traiau în concubinaj dinaintea arestarii cu baieti din cladirile de vis-a-vis si-au ales pentru cununie alti baieti, cu care corespondau în secret. Din cele 115 fete, 109 si-au ales partenerul si s-au maritat iar dupa 8 ore de la începerea formalitatilor serbau deja începutul lunii de miere în celule mixte de 2 persoane. Maria si-a ales si ea un baiat de 22 ani, ce fusese condamnat pentru 50 de violuri. În masa mare de tigani arestati era printre putinii români, victima – credea ea – a sistemului juridic ce i-a pus în cârca toate violurile cu autori necunoscuti.
Evenimentul casatoriilor în închisoare a fost neobisnuit pe plan mondial. Televiziunea de stat – singura existenta la ora aceea pe piata media – a transmis ample reportaje si interviuri cu ministrul, cu cercetatorii, cu proaspetii casatoriti, precum si reactiile aparute pe plan international. Solutia adoptata a fost considerata o idee geniala de reducere a agresivitatii si tensiunilor din penitenciare. Cuplurile urmau sa fie monitorizate si se preconiza eliberarea lor înainte de termen. Într-adevar, la câteva luni, toate cele 109 fete au ramas însarcinate si dupa a 10-a saptamâna de graviditate au fost eliberate cu mult fast mediatic. Numeroase autoritati stiintifice demonstrau în presa cum se va dezvolta rapid sentimentul matern la femei, cum va creste gradul de responsabilitate la barbati si cum a recuperat societatea niste indivizi ce pareau iremediabil pierduti. Popularitatea ministrului s-a ridicat la cote neobisnuite. Partidul lui crestea în sondaje la procente ametitoare.
La scurt timp a venit însa dezastrul. Una din femeile eliberate fusese din nou arestata pentru o crima atroce: îsi bagase copilul nou nascut în cazanul de sapun. O femeie care a cumparat bucati de sapun de la ea a gasit degetele de la o mânuta, netopite înca de soda. Si a anuntat politia, care a arestat-o imediat. La presiunea opiniei publice ancheta s-a extins la toate cuplurile eliberate. Rezultatele au fost cutremuratoare: la 80 din cele 109 familii nu s-a mai gasit nici urma de copil. L-au avortat cu putine luni înainte de a-l naste, l-au îngropat de viu, l-au vândut retelelor de traficanti de copii sau de organe, l-au dat la orfelinate si case de copii, l-au abandonat în maternitate sau la usile diferitelor familii, l-au aruncat în WC sau la groapa de gunoi. Aproape în fiecare zi erau prezentate în presa noi dezvaluiri socante. Ministrul si-a dat demisia, iar noua ni s-a interzis accesul în penitenciare.
Printre cele arestate din nou a fost si Maria. Barbatul ei fugise cu copilul peste granita si îl vânduse unor traficanti de copii din Statele Unite ale Americii. Prins de Interpol, a declarat ca nu putea sa îi ofere copilului o soarta mai buna, parându-i rau ca nu a putut fi vândut si el. Maria a fost arestata pentru complicitate la vânzarea de copii si condamnata la 12 ani închisoare. Fiind deja adulta, nu a mai fost internata în scolile speciale, ci trimisa mai întâi la Jilava, apoi la Târgsor, Margineni, Bacau si în cele din urma la Rahova.
În primele zile dupa rearestare, m-a sunat la telefon, cerându-mi voie sa îmi scrie, sa îi accept scrisorile si sa îi raspund si eu câteva rânduri.
– Esti singura mea legatura cu normalitatea. Parintii m-au renegat de mult si nu mai am pe nimeni afara. Daca nu am la cine ma gândi, o sa înnebunesc. Nu-ti cer decât sa îmi primesti scrisorile si uneori sa îmi raspunzi. O vedere primita de la tine valoreaza aici mai mult decât îti poti închipui.
Nu puteam sa refuz o persoana cazuta atât de nedrept în dizgratia societatii care, pe deasupra, ma ajutase si ea într-un moment când nimeni nu ma învata cum sa ma port cu femeile. Asa ca primeam lunar cate o scrisoare lunga de la ea, despre lumea dintre gratii. Mi-a scris ca sotul ei a fost arestat în Germania, în urma unui schimb de focuri, când a fost împuscat în cap. Internat în spital, a suportat o operatie prin care i-a fost implantata în cap o bucata de metal. Trimis în tara la penitenciarul din Craiova, a fost supus la numeroase umilinte, printre care si cele medicale, cu socuri electrice si magnetice, în urma carora a si decedat. Vaduva la 23 de ani, fara sa stie nimic despre copilul ei, Maria parea o femeie terminata. Se agata de mine cu disperare, sa o conving ca aici, afara, societatea se construia asa cum ea visa în urma cu câtiva ani, desi vedea cu tot mai multa dezamagire ca trecutul comunist refuza sa paraseasca scena istoriei, mascându-se în felurite chipuri care prosteau multimea la toate alegerile.
Scrisorile ei m-au tinut conectat la un mediu de care nu ma simteam cu nimic altceva legat. Ca sa-i arat ca ma intereseaza soarta ei, i-am trimis prin posta un articol despre lumea închisorilor, pe care voiam sa-l public într-o revista de specialitate, solicitându-i parerea despre el. Mi l-a rescris aproape în totalitate, neacceptând sa o trec si pe ea coautoare. Articolul a stârnit reactii vehemente din partea autoritatilor, dar a fost tradus si publicat într-o prestigioasa revista franceza, în urma lui fiind cooptat într-o comisie de reforma penitenciara a unei mari organizatii neguvernamentale. Încurajat de Maria, mi-am dat licenta tot în domeniul puscariilor, licenta la care si-a adus o contributie uriasa.
Desi pasii mi s-au îndreptat de la terminarea facultatii catre domenii cât mai diverse, din când în când participam la câte o cercetare în închisori, prilej cu care stateam de vorba cu Maria ore îndelungate. Din frumusetea ei nu mai ramasese decât o palida urma. Ochii i se retrasesera în orbite, de unde aruncau priviri reci, taioase. Doar amintirea copilului ei pierdut undeva pe tarâm american mai reusea sa-i umezeasca pentru câteva clipe si sa le redea stralucirea, dupa care reveneau opaci, amorfi, simple porti de înregistrare a nefericirilor din jur. Trupul i se uscase, devenise rigid, osos, nemaiamintind prin nimic de gratia si dezinvoltura cu care se misca în anii de liceu. Încaruntise înainte de vreme si refuza sa-si vopseasca parul, parca pentru a arata lumii urâciunea la care o condamnase, furându-i nu doar libertatea, ci si frumusetea. Vocea îi devenise tabagita de prea proastele penale fumate, tigari facute dintr-un amestec de tutun adunat din chistoacele gasite în curte cu paie din saltelele putrezite.
Când se apuca însa sa-mi citeasca si sa-mi corecteze textele, devenea de-o voiciune si profunzime care-mi aratau ca agerimea mintii mai mult i s-a rafinat. Îmbâcsit probabil de prea multele carti si studii citite, din care voiam sa extrag cât mai multe pasaje, pentru a-mi arata cultura si educatia stilata, îngramadeam de-a valma tot felul de texte, nefiind atent nici la coerenta si nici la omogenitatea lor. Iar când le citeam la sfârsit, nu reuseam sa mai schimb nici o litera, mintea ramânându-mi încremenita în text.
Cu o seriozitate netulburata de multimea colegelor de celula si de evenimentele tot mai stresante din jur, se apuca de citit si îmi rescria articolele, rapoartele si cartile, încercând sa ramâna fidela ideilor mele, dar dându-le mai multa claritate si organizându-le cât mai echilibrat. Introducea discret în texte tot felul de comentarii pe marginea unor situatii prezentate, dându-le un sens liberal tot mai radical. Treptat-treptat am devenit unul din cei mai cunoscuti specialisti contestatari ai sistemului penitenciar românesc. Discutiile cu ea si interventiile ei în textele mele îmi conturau din ce în ce mai clar ideea ca între crima si pedeapsa nu exista nici o legatura, ca arbitrariul, coruptia si abuzurile sunt inerente sistemului, care trebuia sa dispara cât mai rapid din viata normala a unei societati. Toate schimbarile pe care le initiam cu mari eforturi întâmpinau o mare rezistenta la început, dupa care erau confiscate de autoritati, care le maimutareau într-un mod jalnic si cu care se laudau atunci când nu aveau încotro. Pentru acceptarea preotilor în închisori am dus uriase munci de lamurire, interzicându-mi-se din nou accesul în puscarii ca, apoi, administratia centrala sa semneze un protocol cu Patriarhia, prin care accepta ca aceasta sa-si transfere în închisori fostii preoti cu epoleti cazuti în dizgratia enoriasilor. Împotriva demilitarizarii s-au facut greve în tot sistemul, scotându-se la înaintare cei mai indezirabili detinuti, pentru ca apoi politia sa intervina în forta ucigându-i cu sânge rece si demonstrând astfel necesitatea mentinerii sistemului militarizat. Si, atunci când nu mai credea nimeni, sa se produca demilitarizarea far_ nici o opozitie, trecând toate cadrele în civilie la ordin, într-o singura zi. Orice mica schimbare se producea dupa multe eforturi de convingere, initiatorii lor parând dusmanii societatii, ca ulterior schimbarile sa fie acceptate, în urma alocarii unor resurse uriase de la bugetul statului.
Dupa orice vizita prin puscariile patriei descopeream ca am tot mai mare succes în alte domenii de cercetare în care lucram. Experienta închisorilor parea ca ma umple de energie si îmi deschide mai bine ochii asupra domeniilor prin care-mi plimbam existenta profesionala. Vazând modul în care se structurau relatiile interumane în interiorul zidurilor, îmi dadeam seama ca si în libertate ele se structureaza într-un mod similar, doar învelite de mai multe ritualuri si stereotipuri. Iar aceste ritualuri si stereotipuri îmi pareau uneori prea greu de înteles si, mai ales, riscant de încalcit si dificil de ocolit. Despuiate de aceste politeturi si simboluri, relatiile deveneau mai clare, iar solutiile la problemele îndelung cautate mi se aratau cu mai multa simplitate dupa o scurta sedere în penitenciare.
Telefonul Mariei mi se parea acum binevenit. Nu stiam de ce m-a sunat, dar stiam ca aveam nevoie sa o revad. Trecuse mai bine de un an de când nu mai trecusem pragul nici unei închisori si de când nu mai aveam nici o veste de la ea. Între timp ma înscrisesem la doctorat tot pe o tema legata de universul carceral si scrisesem deja o mare parte din lucrare. Cu cât înaintam în scris, cu atât coerenta scadea, iar avalansa de studii descarcate de pe Internet si xeroxate din diverse reviste ma facea sa ma împotmolesc, nemaigasindu-mi stilul, îngramadind dezlânat tot felul de citate si cifre, cu o falsa pretiozitate. Aveam nevoie de ajutorul ei, dar credeam ca o sa apelez la ea doar la partea de finisare a tezei.
Ajuns la penitenciar, am solicitat sa vorbesc cu ea. Dupa mai bine de o ora de asteptare în sala de vizite a aparut însotita de o educatoare. A fost o surpriza uriasa sa o vad gravida în ultimele luni.
– Cum ai ramas însarcinata în închisoare ? Cu cine ? – am întrebat-o uimit.
– Cu caleasca – mi-a raspuns râzând. Nu e minunat ?
Stiam despre caleasca doar ca este plasa prin care se fac schimburile de la o cladire la alta, de la o celula la alta. Pusa pe sforile care se aruncau printre gratii de la un geam la altul, ea permitea efectuarea unor mici schimburi sau vânzari – activitati interzise oficial, dar tolerate tacit. În caleasca se puneau în special tigari, cafea, chibrituri, chiloti, ciorapi si alte lucruri usoare. Vazusem cu ani în urma cum sfoara ce lega celulele de la doua cladiri paralele s-a rupt când caleasca a ajuns la mijlocul drumului, rasturnându-se chiar în capetele unor indivizi dintr-o delegatie oficiala, carora nu le-a venit sa creada ca le-a cazut din cer o sacosa Metro plina cu banane, cafea, conserve si cartuse cu tigari. Dar ca inventivitatea detinutilor sa mearga pâna într-acolo încât în caleasca sa se suie si persoane, nu puteam sa cred ca e posibil. I-am cerut sa-mi spuna cum s-a întâmplat.
– Dragostea sparge zidurile si reuseste sa se afirme în cele mai vitrege conditii, dragul meu. Neavând ce face toata ziua, am ajuns sa ne uitam unii la altii pe geam si sa ne îndragostim. Barbatul care place o femeie din cladirea noastra, plateste greu sa fie transferat într-o celula din cladirea de vis-a-vis. Si plateste si mutarea femeii într-o celula cu care sa aiba contact vizual. Iar pe caleasca îsi manifesta dragostea. Mai întâi printr-un schimb de exhive, de biletele, apoi prin câteva daruri: ciocolata, ness, tigari fine sau banane. Când vor sa se încinga mai mult, fac rost de telefoane mobile si îsi soptesc toate prostiile. Se înregistreaza când se masturbeaza, îsi trimit poze prin MMS cu organele genitale înfierbântate. Iar în caleasa barbatul pune într-un prezervativ dovada suprema a iubirii lui, rodul masturbarii, pe care femeia si-l introduce cu grija, ca sa ramâna gravida. Cele mai multe femei care nu au pe nimeni afara sunt deja însarcinate.
– Si cine este tatal copilului ? Cine e tipul ? – am întrebat-o curios.
– Sa-ti spun exact nici eu nu stiu, ca flirtam cu barbati din aproape toate celulele. si nici nu ma intereseaza. Eu vreau doar sa am un copil. Când ies de-aici voi fi deja la menopauza. Puscariile mi-au mâncat toata tineretea, cei mai frumosi ani. Nu vreau sa-mi afecteze si viitorul. Trebuie sa ma agat de ceva ca sa sper ca voi mai avea viitor. Si un copil e cel mai frumos lucru pe care mi l-as putea dori. De celalalt copil nu mai stiu nimic de când l-am nascut. De asta vreau sa am grija sa-i fac o viata frumoasa. Dar ma obliga legile sa-l dau la casa de copii dupa ce nasc. Pe toata durata sarcinii s-au chinuit ofiterii sa ma convinga sa avortez, dar m-am tinut tare. Acum vreau sa ma ajuti sa-l pastrez.
– Cum te-as putea ajuta eu? Nu cunosc pe nimeni în comisiile de adoptii sau în institutiile care pastreaza copii.
– Vreau sa declari ca l-am facut cu tine. O sa aratam ca am înselat vigilenta gardienilor, care ne-au lasat singuri când ai venit în vizita la mine. Dam în gât doi tablagii corupti, dar salvam copilul. Având un tata în afara, care-l recunoaste, care are o pozitie sociala buna, fara antecedente, copilul îti va fi încredintat tie. Iar mie mi se va baga mai repede dosarul la comisia de liberare conditionata, daca tocmesc bine un avocat care sa convinga judecatorii ca legea protejeaza mama si copilul, ca eu nu am avut un comportament rau în puscarie si ca tu o sa ma ajuti dupa liberare.
– Dar cum sa te ajut? Sunt sarac, de-abia ma tin pe mine. Cum sa ma creada când vor vedea ca am un salariu de doi bani. Nici nu-mi ajunge sa platesc chiria. Mai ciupesc ceva de la reviste, cât sa ma amagesc ca sunt cineva pe lumea asta.
– Voi face eu bani pentru toti trei pâna la liberarea mea, dupa care sper sa plec din tara cu copilul, mi-a spus ea înflacarata.
– Cum poti tu sa faci bani în închisoare, când eu ma zbat degeaba în libertate ?
– Îti trimit în fiecare zi câte un articol. Au aparut o sumedenie de reviste pentru femei si pentru barbati. Ti le trimit, le semnezi cu numele tau si ele or sa apara. Am aflat aici atâtea povesti, ca pot sa scriu pâna ies la pensie. Le înfloresc, le fac mai romantate, mai lacrimogene si vor fi publicate. Si tu încasezi banii. O treime e a ta si doua treimi sunt ale mele. O sa trimitem si la reviste din strainatate. Am învatat aici si engleza si spaniola. Si am citit o groaza de articole. Scriu mai bine decât multi gazetari. Uite, citeste – si mi-a întins un caiet studentesc.
Erau în el o sumedenie de povesti, ordonate pe reviste. Fiecare revista avea câte 6-7 articole. Pentru fiecare revista exista un stil anume: cele de la „Cosmopolitan” învatau cititoarele cum sa cucereasca barbatii, cele de la „Tango” erau usor dramatice, cele de la „Unica” erau pline de umor si, tot asa, stilurile variau de la o revista la alta. Titlurile erau atractive, iar articolele începeau cu fraze seducatoare, care te faceau sa nu treci indiferent pe lânga ele, fara sa le citesti. Era evident ca presa va fi interesata de publicarea acestor texte.
– Si totusi, daca se prind într-o zi jurnalistii cine le-a scris si or sa întrerupa colaborarea cu mine, ce ne facem pe mai departe ? – am întrebat eu, oarecum cu dorinta nemarturisita de a fugi de asumarea unei asemenea responsabilitati.
– Nu-ti face probleme, m-a linistit ea. La câta vechime am acumulat în puscarii, am ajuns în vârful ierarhiei. Mai toate afacerile importante din sectia de femei se fac prin mine si cu acordul meu. Am adunat deja de 6 luni ceva bani sa îti ajunga un an pentru întretinerea copilului si plata unei bone. Ia de-aici plicul asta si gestioneaza-i bine. De-acum am motive serioase sa fac tot mai multi bani aici. Crezi ca daca banii sunt interzisi în închisoare, noi nu îi folosim? Mi-am facut deja o retea de femei de încredere, iar ele ma vor ajuta si dupa liberare. Mai am nevoie doar de ajutorul tau. Stiu ca te gândesti ca îti va afecta relatiile viitoare, ca nu vor crede iubitele tale ca nu e copilul tau, dar gândeste-te ca e ca si cum ai primi o firma sa o gestionezi. Daca ai putin cap si ceva curaj, scoti un profit bunicel.
– Dar eu am acum atâtea probleme cu doctoratul, am încercat sa rezist propunerii ei. Trebuie sa-l scriu urgent, trebuie sa dau o multime de examene. Pe urma o sa ma prind în tot felul de proiecte. Trebuie sa-mi fac un viitor în meseria mea.
– Stai linistit, m-a asigurat ea. Voi scrie si la doctoratul tau. Stii ca-mi place si te-am ajutat neconditionat pâna acum. Da-mi structura lucrarii si voi munci serios la ea. Ai scris ceva pâna acum ?
I-am aratat cele aproape 150 de pagini scrise, i-am dat planul lucrarii, iar ea mi-a promis ca îmi va trimite schimbarile si adaugirile facute în mai putin de o saptamâna.
Am plecat de la ea convins ca nu mai am cum sa dau înapoi. Cu plicul burdusit cu bani, cu caietul cu articole si povesti, m-am îndreptat spre casa convins ca viata mea s-a înscris în urma acestei vizite pe o directie noua. Tulburat de cele discutate, ma si vedeam convingându-mi parintii, rudele si prietenii sa accepte copilul în viata mea, precum si aranjamentele cu o puscariasa. Ma si vedeam respins de toate fetele frumoase, curtat doar de cele parasite si lasate pe drumuri cu copii în brate. O si vedeam pe mama dojenindu-ma: „Nu pentru asta te-am crescut, baiatul meu. Ti-am spus sa ai grija cu cine te încurci si sa te feresti de belele.” Îmi si imaginam cum vor râde cei din administratia închisorilor de mine, criticul lor cel mai acerb, cazut acum atât de jos în urma sentimentalismelor ieftine. Dar îmi spuneam ca soarta m-a pus în fata celei mai mari provocari, celei mai mari sanse sa fac bine unui copil fara nici o vina si unei mame dornice sa traiasca normal, dupa ani îndelungati de închisoare nedreapta. În mintea mea se amestecau toate opiniile pro si contra acestei decizii pe care trebuia s-o iau.
Starea de agitatie mai tare a sporit când am primit de la ea prin posta corecturile si mandatul pe care era trecuta o suma pe care eu n-as fi putut s-o produc nici în 15 luni. Hotarârea ei, capacitatea ei de a face tot felul de combinatii, puterea de a produce cu usurinta bani, claritatea si profunzimea cu care lucra asupra unor texte destul de dificile, ma faceau sa cred ca voi trece cu bine prin aceasta încercare. Începusem sa fiu convins ca Dumnezeu aranjase lucrurile astea cu mult înainte, ca m-am înscris pe acest drum demult, poate de atunci când am acceptat ca ea sa lucreze la articolele ele, bucurându-ma de ajutorul gratuit oferit. Sau poate înca din adolescenta, când ea mi-a oferit voluntar pretioasele lectii de viata din podul liceului. Îl si vedeam pe Dumnezeu râzând în barba: „Nimic nu-i gratuit pe lumea asta, fiule! Toate au un pret. De tine depinde doar daca accepti sa îl platesti sau nu. Gândeste-te la consecinte.”
Simteam ca decizia mea, de acceptare sau de respingere a propunerii ei, ne va afecta nu doar pe noi doi, ci un întreg univers, caci o viata poate schimba o lume întreaga. Si o lume întreaga astepta acum sa reactioneze la decizia mea, tot mai greu de luat, dar imposibil de amânat la nesfârsit. Aveam nevoie de un semn care sa-mi spuna ce sa fac, dar semnele nu se aratau, sau poate ca eu nu le vedeam ori nu le întelegeam.
Dupa îndelungi nelinisti si framântari, m-am hotarât sa o ajut. Reactiile cunoscutilor au fost de o vehementa incredibila si de o ironie usturatoare. Toate lumile din jur se prabuseau peste mine, agitate de o falsa moralitate. Credeam ca nu am sa pot rezista oprobiului public. Dar presiunea a slabit rapid, poate pentru ca oamenii s-au obisnuit cu ideea, dar mai ales datorita turnurii neasteptate pe care au luat-o evenimentele.
Maria a nascut prin cezariana la spitalul închisorii Rahova, în ciuda insistentelor ei de a naste într-o maternitate. Refuzul administratiei centrale de a accepta transferul ei la un spital civil mi se parea o forma de razbunare pentru toate criticile pe care i le facusem ani îndelungati. A nascut o fetita pe care am botezat-o Ioana. În loc sa slabeasca, durerile post-natale pareau tot mai mari. Vreme de doua luni a fost îndopata cu algocalmin, desi convingerea noastra era ca operatia a fost prost efectuata, fiind afectate grav anumite organe interne. Când starea sanatatii ei s-a agravat considerabil, a fost trimisa la spitalul de urgenta. Operatia a fost redeschisa, iar în interior a fost gasita o fasa, uitata de medici la nastere, intrata deja în putrefactie, împreuna cu ficatul de care era lipita. Maria a murit pe masa de operatie, doctorii nemaiputând face nimic pentru a o salva. Mi-au spus ca puscariile trimit la spitalele civile detinutii care nu mai au de trait decât câteva ore, ca administratia penitenciarelor sa nu se înregistreze în statistici cu prea multe decese în închisori.
Ioana mi-a fost încredintata imediat. Pe zi ce creste, seamana tot mai mult cu mama ei. Are toate trasaturile Mariei, dar mai ales firea ei, imaginatia debordanta si libertinajul. Va trebui sa o educ cu grija ca, mai târziu, în adolescenta, sa nu înceapa si ea sa dea lectii baietilor în podul liceului.

8 iunie 2005

Acest articol a fost publicat luni, 25 decembrie 2006 la rubrica Social.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.