Gazela se apleaca sa bea apa. La 10 metri, intre tufe, tigrul isi pregateste saltul. Cand gazela simte pericolul, se apara fugind. Se salveaza sau nu, cine stie ? Tigrul si gazela nu si-au declarat razboi. In ce-l priveste pe tigru, asa traieste el. Ataca, ucide, mananca. Iar gazela, da, stie ca exista pericole. De asta e atenta tot timpul, ca sa poata fugi la nevoie, caci nu se pricepe sa fie violenta.
Veveritele alearga prin pomii din parc, fara sa urmareasca si sa atace capuse. Dar capusele din parc au nevoie de sange, pentru ca asta mananca. Ele cauta vietati pe care le paraziteaza, ataca fara zgomot, sug lacome sangele victimei, fara sa dea avertismente, fara sa previna cavalereste, fara sa se intrebe daca provoaca suferinta.
Albatrosul prinde peste. Paianjenii tes capcane lipicioase. Plantele carnivore ademenesc naive insecte folosind sucuri dulci. Streptococii cauta mediu favorabil si se multiplica.
Virusii pleaca la atac cu fanfara ? Haita de lupi da ultimatum mistretului ? Piranha trimit solie ? Soimul cheama soarecele la duel ? Rechinul striga la foca provocand-o la lupta dreapta ?
Putem invinovati tigrul, capusa, lupul, rechinul, soimul, caracatita, virusul Ebola, viermele intestinal, tantarul, crocodilul, steaua de mare, stiuca, pantera, sarpele ? De ce am face-o ? Ei isi cauta hrana, pentru ca trebuie sa traiasca.
Relatia omului cu omul seamana atat de mult cu cele de mai sus ! Dar scopurile urmarite depasesc simpla cautare a conditiilor si produselor necesare existentei.
Lumea e plina de razboaie unilaterale, purtate de atacatori care isi ascund intentiile pana in momentul loviturii decisive, razboaie in care atacatorul isi disimuleaza intentiile, face planuri de atac, se camufleaza, adoarme simturile victimei, urmarindu-si scopurile agresive cu rabdare, cu tenacitate. Uneori, obligat de imprejurari, simuleaza nonviolenta, ori indiferenta, ori preocuparea pentru o problema aparent mai importanta. Dar, in spatele mastii perfecte, el continua sa pregateasca urmatoarea lovitura. Iar cand va avea conditii, va actiona. Limitat nu de constiinta, nu de mila, nu de legislatie, ci de mijloacele de care dispune, de riscurile pe care e dispus sa si le asume, de propriul interes de a conserva o parte din functiile vitale ale victimei.
Razboiul unilateral se poarta fara ca indivizii atacati sa o stie inainte de a fi prea tarziu. Fara avertismente, fara cavalerism, fara mila. Cu prefacatorie, cu maxima violenta.
Atacatorul nu declara razboi, dar din punctul lui de vedere este tot timpul in razboi. Traieste printre cei pe care ii vizeaza si care nu banuiesc nimic, isi insuseste felul lor de a fi, se foloseste de principiile si legile lor atunci cand se simte amenintat, in caz extrem apeleaza la iertarea lor, iar umilinta de a o primi ii sporeste ura.
Atacatorii compun si joaca o piesa ai carei spectatori nu stiu ca sunt la teatru, atacatorii isi invata sarguinciosi rolurile, stiind bine ca prestatia lor actoriceasca e destinata unui public ce trebuie sa ramana neavertizat de pericol. Viitoarele lor victime trec pe langa ei, calatoresc impreuna cu ei, locuiesc aproape de ei, nu banuiesc nimic. Nu stiu ca le-a fost declarat razboi, ca lupta e in desfasurare.
Este un razboi perfid, las, animalic, purtat de ne-oameni cu chip de om, lacomi de sangele altora, de suferinta altora, de teroarea simtita de altii, cu oameni pasnici, preocupati de viata lor obisnuita. Este un razboi pe care atacatorii se tem sa-l poarte pe fata, si pentru ca nu sunt suficient de puternici, dar si pentru ca inteleg si simt, mai mult decat credem noi, ca apara o cauza stramba. Succesele lor, de care sunt mandri, se datoreaza in principal faptului ca victimele nu se considera, asa ca ei, in permanent conflict armat si din acest motiv sunt vulnerabile.
Atacatorii se poarta natural, asa le este felul, asa se simt bine, mereu la panda, mereu in minciuna, mereu gata de a lovi, mintind mereu… Mentalitatea lor este a animalelor de prada. Cei atacati, desi poate mai puternici, mai bine pregatiti pentru un conflict deschis, capabili sa castige un razboi corect, gandesc altfel. Ei nu pot renunta, prin insasi firea lor, la legalitate, la omenie, la mila, la cavalerism, la grija fata de drepturile oricui inclusiv ale agresorilor…
Parca vedem un spadasin obligat sa stea in lumina reflectoarelor si sa respecte toate regulile scrise si nescrise ale fair-play-ului, pus in dificultate de un cutitar viclean, ascuns in umbra, care nu tine seama de nici o regula, de nici un principiu.
Marea victorie a atacatorilor, si anume frica sadita in sufletul victimei, teroarea, nelinistea permanentizata, este, paradoxal, un pas catre disparitia factorilor favorizanti ai atacurilor. Cu cat vom fi mai suspiciosi, cu cat vom renunta la mai multe libertati, cu cat vom dilua mai mult prezumtia de nevinovatie (nu numai in lege, ci si in felul cum ne tratam reciproc), cu atat ne vom pazi mai eficient, cu atat le va fi mai greu sa loveasca din nou, dar cu atat satisfactia lor va fi mai mare. Pentru ca vom incepe sa semanam cu ei- ne vom inrai, ne vom raci unul fata de altul, ne vom suspecta permanent intre noi, vom ajunge din ce in ce mai singuri.
Care este linia de echilibru? Cum ne putem apara de razboiul unilateral, fara sa ne pierdem pacea, linistea, increderea in oameni, viata?