Gropile de gunoi vă plac? Uşor de răspuns, dacă iubeşti natura. Un antiecologist fervent ar putea argumenta, totuşi, că o platformă industrială este la fel de atractivă ca o poiană înflorită (1). Un astfel de antiecologist pare a fi Traian Ungureanu (2).
Însă nu felul cum valorizăm natura, care până la urmă ţine de preferinţele personale, şi nici lipsa de respect faţă de cei care o iubesc, uneori o chestiune de stil al dialogului, sunt acelea care m-au frapat la eseul “Antiraţionalismul ecologic”, ci unele confuzii terminologice, în primă instanţă, iar mai apoi lipsa de discernământ despre rolul ştiinţelor, al ecologiei în particular, în realizarea proiectelor persoanei.
Structura argumentului eseului menţionat este următoarea: a) se descriu previziuni catastrofice ale ecologismului, b) se arată că ecologismul propune ca soluţie pe termen lung reeducarea fiinţei umane, iar pe termen scurt măsuri care duc la încetinirea dezvoltării în ţările civilizate şi practic la stoparea ei în ţările lumii a treia, c) consecinţa reeducării propuse de ecologism este spălarea creierului, degradarea fiinţei umane; în acest sens se asociază ecologismul cu politicile selecţioniste ale lui Hitler, d) se face o analiză a unor previziuni mai vechi, din care rezultă că acestea nu s-au adeverit, şi se arată cauzele ştiinţifice pentru care nu s-au adeverit, e) se aduc argumente că unele dintre previziunile prezente nu sunt suficient fundamentate ştiinţific, şi că există presiuni asupra cercetătorilor care nu se încadrează în main-stream, f) se deduce că nu ştim nimic despre deteriorarea naturii şi că, g) deoarece se bazează pe fraudă intelectuală şi duce la degradarea persoanei umane, fundamentalismul ecologic înseamnă „retragerea colectivă din raţiune”.
Erorile majore ale acestui argument, fără a intra în dispute factuale de detaliu, sunt următoarele: a) se utilizează interschimbabil atributele ecologic şi ecologist: “antiraţionalism ecologic”, “milenarism ecologist”, “fraudă ecologică”, b) în pasul „f” se generalizează de la cazuri particulare către toate teoriile despre deteriorarea mediului.
Ecologia este o ştiinţă, la fel ca fizica, în timp ce ecologismul este o ideologie. Sursa confuziei este probabil omonimia cu „deep ecology”, care însă este un ecologism autobotezat ecologie. Sistemele ecologice pe care le studiază ecologia sunt entităţi la fel de reale ca electronii. Aşa cum nu toate teoriile despre structura atomului au fost acceptate, la fel este şi cu teoriile despre sistemele ecologice. Totuşi unele teorii fizice ne-au permis să construim televizoare. Ce facem cu televizoarele e problema noastră, nu a fizicii. La fel, unele teorii ecologice ne permit să gestionăm capitalul natural mai bine ca până acum, pentru atingerea intereselor noastre.
Principalele exemple date de domnul Ungureanu sunt de nivel global. Deteriorarea mediului are loc însă la diferite scări spaţio-temporale, de la nivel local la nivel global. Cunoaşterea referitoare la funcţionarea planetei este cel mai greu de obţinut, de unde şi disputele din comunitatea ştiinţifică. Dar miza economică a cunoştinţelor despre nivelul global este cea mai mare, de unde şi tentaţia de a utiliza în grabă cunoştinţe uneori incomplet fundamentate. Totuşi la nivel local şi chiar regional ştim cu certitudine o mulţime de lucruri. De exemplu, ştim că tăierea pădurilor în bazine hidrografice duce la creşterea riscului de inundaţii, iar efectele s-au văzut. Acesta este un fapt cert. În baza unor astfel de cunoştinţe orice guvern raţional va trebui să ia măsuri de control al despădurilor, indiferent de ideologia partidelor din care provin guvernanţii. Care măsuri sunt mai bune depinde şi de alte scopuri ale oamenilor, diferite de cel de a nu-ţi intra apa în casă. De exemplu, de scopurile de a fi liber şi de a dispune de proprietatea ta privată. Ecologia nu poate da întreg răspunsul la întrebarea cum se construiesc politicile publice de mediu, pentru că acestea se află într-un sistem de politici publice.
Felul în care biologia şi ecologia pun natura în centrul lumii este unul diferit de cel în care ecologismul face acest lucru. Biologia şi ecologia lucrează de facto, ca orice alte ştiinţe ale naturii, cu presupoziţia de realism naiv. Disputa referitoare la statutul termenilor teoretici şi altele de acest fel nu sunt interne tagmei oamenilor de ştiinţă (din păcate). Prin urmare omul este tratat ca un sistem natural prin chiar presupoziţiile fundamentale cu care lucrează oamenii de ştiinţă. Cercetătorii care au o respiraţie culturală mai largă, sau au reflexe identitare bine formate în timpul celor şapte ani de acasă, sunt capabili să pună în context existenţial rezultatele cercetării. Ceilalţi nu. Chiar dacă, în urma proiectului comunist de creare a omului nou, grupul acestor “ceilalţi” este dominant în România, situaţia este contingentă, nu necesară (3). Presupoziţiile necesare pentru implementarea proiectului ştiinţific nu implică generalizarea lor la întregul spectru de proiecte umane. Dar cele ale ecologismului, da. Ecologismul este în mod programatic expansionist, în timp ce ştiinţa doar atunci când este pervertită de persoanele implicate (4).
Relaţia dintre om şi natură poate fi gîndită religios ca una de simplă opoziţie a unor creaturi, dintre care una e privilegiată. Sau poate fi gândită ştiinţific ca una de subsumare a omului naturii, de reducere a persoanei umane la corp, aşa cum acceptă biologia, ecologia şi ecologismul. Sau poate fi gândită fenomenologic astfel: eul este un ansamblu de proiecte structurate de scopurile alese de către sinele său în mod liber din lume şi de resursele identificate în lume pentru atingerea scopurilor. O tipologizare a resurselor duce inevitabil la caracterizarea unora dintre ele ca fiind naturale. Prin urmare a vorbi despre natură nu este irelevant pentru om. Cunoaşterea naturii are un rol instrumental pentru om. Ştiinţele naturii sunt necesare, deşi nu suficiente pentru realizarea proiectelor de viaţă umane. Piramida lui Maslow, criticabilă pentru obiectivismul exagerat, prinde ceva din acest adevăr. Vrem să ne ratăm viaţa? Să ignorăm atunci limitele în utilizarea resurselor naturale.
Intervenţia divină intramundană are loc prin mecanisme pe care în mod principial nu le putem înţelege, chiar dacă avem credinţă, sau poate tocmai pentru că o avem. Nu putem respinge din principiu că în rezolvarea problemor de zi cu zi vom fi ajutaţi de minuni. Poate unii dintre noi şi sperăm în intervenţia divină. Iar alţii dintre noi chiar am fost ajutaţi, ca prin minune. Dar n-ar fi oare o lipsă de responsabilitate să ne bazăm pe minuni pentru a şti dacă avem ce da mâine copilului să mănânce?
Asumând, fără justificare aici, că ordinea valorilor caracterizabile secvenţial într-un proces de reconstrucţie fenomenologică a lumii este “sacru, frumos, bine şi adevăr” (5), zona misterului divin este zona sacrului, localizată la limita lumii existenţiele. Nu este zona intramundanului, unde operează alte scopuri. Rolul peren şi de maximă autenticitate al religiei este de a facilita accesul persoanei la sacru. Asumarea altor roluri de către religie, în domeniul esteticului, eticului sau descrierii onticului, este justitificată doar în măsura în care aceste roluri secunde sunt subsumate explicit proiectului originar de accedere la sacru. În ce priveşte ştiinţa, rolul autentic al acesteia este de a descrie onticul în termeni de adevăr. Rolul ştiinţei este subsumat unor scopuri biologice corporale, dar la fel de necesare ca şi Dumnezeu, deşi poate mai puţin specific umane. Expansiunea produselor cognitive ale ştiinţei către etic, estetic şi sacru înseamnă o pervertire a ei care nu poate sfârşi decât prin auto-discreditare. În acest sens sunt perfect de acord cu Traian Ungureanu, dacă am înţeles bine miza atacului său.
Pe de altă parte, reducerea descrierii naturii la cea necesară pentru a accede la sacru, de exemplu la textul biblic, altfel spus expansionismul instituţional religios către teritoriul autentic al ştiinţei, este o pervertire a religiei (6). Acest lucru nu transpare din analiza autorului menţionat, deşi ar fi trebuit. Eseurile torpilă, dacă nu au în ele şi grăuntele dialogului, dacă nu spun ce e bun la cealaltă parte – fie şi aluziv sau într-o notă de subsol (7), cel mai adesea riscă să ducă la escaladarea unui conflict centrat pe o problemă falsă (8). Să facă rău deşi au vrut să facă bine.
În concluzie a) ecologia furnizează cunoştinţe şi soluţii pentru a lua decizii raţionale cu privire la felul în care ne atingem unele dintre scopurile asociate procesului de dezvoltare personală, inclusiv socială ca instrumentală pentru cea personală, b) soluţiile furnizate de ecologie trebuie puse în contextul mai larg al tuturor scopurilor umane, iar aceasta nu se poate face decât având o reprezentare a rolurilor distincte ale discursurilor ştiinţifice, religioase, etc, atât în sens ontologic, cât şi ontic, c) fundamentalismul ecologist nu trebuie confundat cu ecologia.
Dincolo de criticile de mai sus, salut apariţia eseului domnului Ungureanu ca pe o intenţie de corecţie necesară aplicată ecologilor care tind să fie şi ecologişti fundamentalişti, sau măcar fundamentalişti ştiinţifici (9), eficientă doar în măsura în care aceşti indivizi citesc reviste de cultură, ceea ce personal mă îndoiesc.
Note
(1) Ceea ce nici n-ar fi departe de adevăr: deja în occident se dezvoltă turismul industrial, în care turişii plătesc pentru a vizita hale şi instalaţii industriale abandonate.
(2) Antiraţionalismul ecologic: o mână spală pe alta şi împreună creierul, Idei în dialog, decembrie 2006, 3-4
(3) Am publicat câteva opinii despre situaţia din occident în eseul “Lanţul fiinţei: inversarea inversării sensului”, Idei în dialog, mai 2005, 26-27
(4) Ceea ce nu înseamnă că pervertirea ştiinţei nu trebuie semnalată şi criticată, de exemplu în “Pericolul fundamentalismului ştiinţific”, http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=434
(5) Drumul ontic către planul fenomenologic are loc invers, dinspre adevărul ştiinţific către sacru, ceea ce revine la o ajustare şi completare a teoriei kirkegaardiene a stadiilor.
(6) Tendinţele de expansiune nelegitimă ale religiei şi ştiinţei pot fi înţelese ontic ca mecanisme ale evoluţiei culturale, în particular ale evoluţiei instituţiilor. În fond, instituţiile ştiinţei sunt rezultatul externalizării unei părţi din misiunea asumată iniţial de religie în urma unei lupte politice de lungă durată. Faptul că acum pericolul expansionist vine mai ales din partea ştiinţei nu trebuie să ne facă să uităm procesul lui Galilei.
(7) Ideea din finalul eseului că este de bun simţ să te speli pe mâini mi se pare prea puţin în aces sens.
(8) Sau poate că greşesc, şi e o naivitate să încerci să fi rezonabil, să ai discernământ în spaţiul public. Discernământul ar fi atunci doar pentru uz privat, iar spaţiul public ar fi în mod inerent al adevărurilor parţiale şi al falsului.
(9) Ca să nu mai vorbim de faptul că în regimul comunist biologii, în particular ecologii, prin preocupările lor evoluţioniste, au coordonat educaţia ateist ştiinţifică din România. Să se fi creştinat după 1989?