Avem pretenţii atunci când mergem într-un loc „bine cotat”, fie după amplasamentul pe care îl are, fie după taxa de închiriere pe care o practică, unde un metru pătrat costă cât o garsonieră… Dar să lăsăm deoparte aceste amănunte, mai puţin picante, şi haideţi să consumăm ceva într-un loc, care are pretenţii, spunând că se încadrează la standardele europene cerute…
Nu-i nici o problemă dacă vrei să comanzi ceva de băut… E chiar simplu! Ţi se deschide sticla, îţi dă un pai, prin care să-ţi savurezi băutura şi…. gata, cel puţin pentru cei însetaţi! Ce ne facem însă cu cealaltă parte, care, între două întâlniri de afaceri, comandă o pizza? Ghinionul lor, aş putea spune! De ce? Dacă ai „norocul” să te apuce foamea până-n prânz, ai toate „şansele” să ţi se ofere o pizza de… ieri! Aşa am păţit, iar atunci când am întrebat de când este „bucata de cauciuc”, mi s-a răspuns cu o sinceritate care merită iertată… ”de ieri!”. Mă chinuiam să rup o bucăţică din pizza, ajutată fiind de un cuţit şi o furculiţă, dar… în zadar! Reuşita era departe! Am refuzat „minunăţia” din faţa mea şi m-am „consolat” cu băutura ce o aveam, scârbindu-mi-se de tot. Nota de plată europeană, acolo, ştiţi dumneavoastră unde, în acea mapă micuţă (de data asta de culoare maro). O deschid şi văd trecute toate produsele comandate de mine, iar în fruntea listei, vestita bucată de pizza… Şi, ca totul să fie la standarde europene, cine credeţi că mi-a eliberat acel bon fiscal? Nici mai mult nici mai puţin decât SC „xxxxxxx încălţăminte” SRL. Mu credeţi? Există un bon! Abia acum am înţeles substratul acestui mesaj! Firma mai sus-amintită (pe jumătate însă), nu vrea să-şi trădeze tradiţia şi… numele! Dacă e să fie pizza, să fie sub numele de ÎNCĂLŢĂMINTE şi… dacă se poate, cât mai aproape de normele europene ale acestora…, adică: a încălţămintelor. Cu cât mai tari şi dure, cu atât mai… rezistente, la dantura noastră!
Ionela van Rees- Zota