Trăim în epoca frunzăritului – aproape nimeni nu mai are timp să citească pe îndelete, să lectureze cu adevărat o carte, cu plăcerea aceea indicibilă, ci doar cel mult să frunzărească, să citească în diagonală, de-a curmezişul, etc. O face şi cititorul „de rând”, specie oricum pe cale de dispariţie, o fac şi cei de meserie: filologi, scriitori, critici şi istorici literari, lectori, editori şi corectori, etc.
A nu se confunda acest procedeu cu cititul printre rânduri, metodă retrogradă, anterioară lui decembrie 1989, prin care doar cei foarte inteligenţi şi doar cei mai versaţi găseau, uneori, mai multe aluzii şi informaţii secrete decât însăşi cerberii temuţi ai vremii, cenzorii literari. Uneori.
O concluzie ar putea fi că nu există nici o legătură între numărul de litere sau cel de cuvinte şi redundanţa unui text. Adică un poem clasic poate avea mai mult miez decât un roman de tânăr debutant, un titlu de articol de ziar poate să spună deja totul, textul de dedesupt fiind inutil, un grafitti de pe gardul stadionului mai mult decât un număr întreg dintr-o revista oarecare, sau un dosar de Securitate subţirel sau chiar transformat în cenuşă, mai mult decât unul publicat integral în Internet – în sfârşit, un vechi proverb poate întrece un discurs politic de o oră din Parlament, etc…
Acasă, în librării, pe stradă, în metrou, la coadă, lumea citeşte, însă vânzarea de carte scade mereu, într-un mod paradoxal… Dar oamenii nu mai au timp iar cărţile sunt foarte scumpe, trebuie să te decizi între a cumpăra o carte sau porţia de ţigări pe o săptămână, cărţile sunt obiecte de colecţie, de aceea s-au inventat noi metode de spălat banii – nu, nu e vorba de un nou Caritas, e ceva mult mai simplu; se cumpără de la anticariate rafturi întregi de cărţi frumos legate în piele, cu cotoarele aurite, din secolul XIX… ele arată bine în camera de biliard sau în fumoarul din vila nouă cu turnuleţe a unui miliardar cu zece tarabe în Obor, dar riscul de a nu le deschide niciodată deşi le vezi cotoarele atât de aproape este destul de mare; la o percheziţie, căutând cu totul altceva, un organ vigilent a descoperit în nişte tomuri cu paginile scobite, un pistol, un teanc de scrisori de dragoste al unei generălese de la 1848, nişte bijuterii furate şi chiar o cantitate de stupefiante… Nu ştii niciodată ce ţii în casă…
Desigur, e foarte important ce dar şi cum citeşte cetăţeanul de azi. Am cunoscut un caz în care cineva, deşi parcursese cu pasiune 390 de pagini dintr-un roman istoric, înţelesese greşit atât titlul cât şi numele autorului, şi asta numai din motivul că unele cuvinte, perfide, seamănă foarte mult între ele. Altul avea întotdeauna un DEX alături şi parcurgea cam o pagină pe zi… Unii citesc doar ziare tabloide, alţii doar romane poliţiste, alţii doar un singur autor; unii doar proză, alţii niciodată poezie… Se poate citi din mers sau chiar la volan – mulţi şoferi de taxi studiază la fără frecvenţă, dar cu toate acestea rămân şoferi de taxi, inculţi şi lipsiţi de maniere toată viaţa…
Există tot felul de apucături ciudate, le descoperi mai ales dacă ai timp să-i observi pe cei care intră în librării: unii deschid cărţile fie la prima, fie la ultima pagină, pe care o citesc integral, pentru a se lămuri. Alţii citesc numai prefeţele, unii caută doar anumiţi autori iar alţii, cei nehotărâţi din fire, închid ochii în faţa raftului şi aleg cartea cu organul pipăitului sau cel olfactiv…
Există chiar cupluri de cititori înrăiţi, în care doar unul citeşte pentru a-i povesti cartea celuilalt… am văzul şi un virtual cumpărător de cărţi care le măsura cu o riglă, probabil pentru a umple cât mai efectiv raftul din holul apartamentului de bloc… Nu o să mă credeţi, aveam un vecin care a citit toată viaţa doar autori ruşi, fără măcar să realizeze acest lucru…
Unii citesc doar şezînd, alţii doar întinşi, unora le vine lumina din stânga, altora din dreapta; în cazul lui Băsescu e uşor de dedus direcţia, dar ce te faci cu un politician de centru? Sau cu un om total apolitic… Lor de unde le vine lumina?
Unii au nevoie de ochelari, alţii de lupe sau de amândouă deodată… Dar miopia poate fi şi un defect de caracter, nu doar de genă; nu puţini văd doar ce vor să vadă, mulţi nu văd ceea ce e evident, pe când unii citesc orice iar alţii nu citesc nimic…
Dar cei mai răsfăţaţi şi mofturoşi cititori sunt unii critici literari; aceştia nu cumpără cărţi niciodată fiindcă aproape zilnic le vin pachete de noutăţi cu autografe de la autori mai consacraţi sau mai debutanţi, mai din ţară sau mai din străinătate, pe care le triază imediat. Dar nu pentru a le citi – ei colecţionează doar mărcile poştale, dubletele ajung la cercul filatelic de duminică… Dumnealor nu mai citesc demult, sunt suprasaturaţi, blazaţi, scârbiţi de literatură, de obicei le ajung cuvintele încrucişate, propriile jurnale de amintiri din vremea comunismului sau numeroasele scrisori cu invitaţii în comisiile festivalurilor şi concursurilor de literatură, poezie, reţete culinare, etc…
Doar portarul din ghereta de la Biblioteca Naţională mai citeşte serios, de la prima la ultima pagină, cu semn de carte din macramé, croşetat de soţie şi cu multă răbdare… estimp, afară, vântul frunzăreşte copacii…
Restul e literatură…
Dan Dănilă