M-am întors acum câteva zile de la întâlnirea cu colegii mei de liceu, promoţia 1962. Nu se poate! Este imposibil! Când a trecut jumătatea de veac? Şi totuşi… (Fiul meu cel mare, în vârstă de 16 ani, pasionat de fizică, îmi spune că timpul nu există!).
După ce în luna aprilie am primit telefonic invitaţia de la Veronica, şefa clasei a XI umanistă de la liceul Mihai Eminescu din Constanţa, reacţia mea iniţială a fost să nu mă duc. ”La supermarketul din cartier văd mult mai multe feţe familiare decât voi vedea acolo”, i-am spus soţiei. ”M-am despărţit de un grup de tineri de 18 ani, fete frumoase, băieţi muşchiuloşi, cu mult păr pe cap, toţi plini de speranţă, avizi de viaţă şi voi întâlni acum oameni bătrâni, unii bolnavi care îmi vor vorbi despre colesterol, hipertensiune, reumatism, etc. Ca să nu mai vorbesc despre cei care or fi murit între timp. Ce rost are?” ”Dar tu te-ai uitat în oglindă?” a fost răspunsul ei sec.
Colegii mei se mai întâlniseră la 20 de ani de la terminarea liceului, în 1982, când însă nu puteam să vin în România deoarece lucram la BBC şi eram oarecum persona non grata. Atunci am regretat că nu i-am putut revedea. Ori, ca să nu regret încă o dată, mai târziu, am decis în cele din urmă, ca acum să mă duc. Am luat avionul, apoi trenul de la Bucureşti la Constanţa şi, joi 26 iulie la ora 18.00, am fost în faţa liceului meu, alăturându-mă grupului care aştepta.
Am fost nevoiţi să ne prezentăm unul altuia. (Nimeni nu a rostit fraza ”Vai, dar nu te-ai schimbat deloc”. Există totuşi o limită!) Exploziile de bucurie se produceau numai după pronunţarea numelor. ”Sunt Dorian!”. ”Dorian, eu sunt Adriana, mai îţi aminteşti romanţa noastră (platonică, desigur) din clasa a 8-a?” ”Bineînţeles Adriana!”…. ”Sunt Coca, mi-ai făcut cadou nişte mărgele în clasa a doua, când aveam 8 ani!”. ”Da Coca, pentru că te iubeam! M-am îndrăgostit de tine instantaneu când, după ce învăţătorul nostru, Dima, m-a tras de urechi pentru că nu aveam creion, tu mi-ai şoptit: Dorian eu am două, şi mi-ai oferit cu generozitate unul”. ”Marin, te-am iertat că nu m-ai lăsat niciodată să copiez de la tine”… Şi seria ar fi continuat dacă nu am fi fost invitaţi să intrăm în clasă.
S-a strigat catalogul şi am fost informaţi de soarta foştilor noştri profesori. Majoritatea au murit. Cei rămaşi in viaţă sunt acum fragili, au peste 80 de ani şi, locuind în alte oraşe, nu au putut veni. Am ţinut un moment de reculegere pentru profesorii şi colegii decedaţi, după care ne-am îndreptat spre restaurantul Zorile, unde avea să aibă loc masa festivă şi unde aveam să încercăm să povestim în câteva ore ce am făcut în ultimii 50 de ani. Am renunţat însă foarte repede, concentrându-ne în schimb asupra amintirilor comune. ”Tu oricum nu trebuie să ne spui nimic. Ştim totul despre tine”, mi-au spus mai mulţi foşti colegi. ”Te-am ascultat ani de zile la BBC. Ştiam că Dorian Galor erai tu. Bine ai făcut că ai plecat, pentru că altminteri, cu gura ta mare, ai fi ajuns la închisoare”. ”De ce?” am întrebat cu falsă candoare. ”Păi nu mai ţii minte când, în clasa a noua, profesoare de chimie, doamna Herjenescu, a întrebat dacă ştie cineva cui se datorează bogăţia în sare a lacurilor noastre? Te-ai ridicat şi ai spus: ”Uniunii Sovietice”! Unii au izbucnit în râs, alţii s-au speriat. S-a speriat şi profesoara, pentru că a spus: ”Eşti inconştient băiatule, copii, nu menţionaţi nimănui prostia asta!”… ”Da, nu ştiu dacă erai inconştient sau voiai să vezi până unde poţi întinde coarda”, interveni o altă colegă.
In clasa a zecea la latină, erai la tablă şi traduceai din Virgiliu. La un moment dat ai spus: ”Din pădure se auzi cântecul cucului”. Te-ai oprit cu o expresie de mirare pe faţă. Noi care te cunoşteam, aşteptam bomba. Profesoara de latină, doamna Papadopol, te-a întrebat: ”Ce este, Galbinski? De ce nu continui”? ” Păi zice aici că în pădure cânta cucul!”. ”Da, şi ce-i cu asta?” ”Păi, pe vremea lui Virgiliu existau cuci?” Explozia de râs care a urmat a afectat-o şi pe profesoară, care pentru un moment a uitat şi ea de vigilenţa proletară şi ţi-a spus ”Dar ce crezi, că au fost inventaţi de regimul de democraţie populară?”
Da, exista totuşi atunci, şi nu cred că doar la liceul nostru, un gen de complicitate între profesori şi elevi, ne prefăceam toţi că suntem slujitori fideli ai regimului comunist, dar de multe ori şi ei şi noi lăsam garda jos. In clasa a XI-a, cu numai o lună înainte de examenul de bacalaureat, am dansat cu prietena mea rock and roll ”în figuri” la restaurantul Cazino. Era prima oară când cineva îndrăznea s-o facă la Constanţa. Orchestra s-a speriat, s-a oprit, iar şeful ei ne-a spus: ”Ce este copii? Aţi înebunit?”. A doua zi, directorul liceului, Severin Bavaru, a primit sesizare de la partid să ne exmatriculeze. Am fost salvaţi de faptul că prietena mea era secretara organizaţiei UTM din liceu şi probabil şi de intervenţia directorului, care ne scosese din multe alte situaţii dificile.
Dar foştii mei colegi nu ştiau chiar ”totul” despre mine. Nu ştiau de exemplu că, auzind în februarie 1964 un zvon cum că studenţii evrei daţi afară din facultăţi pentru că se descoperise că făcuseră cerere de emigrare erau după scurt timp lăsaţi să plece, am riscat şi m-am autodenunţat printr-o anonimă conducerii Universităţi Iaşi, că am fost dat afară din facultate, dar că zvonul s-a dovedit adevărat şi că am putut emigra în Israel câteva luni mai târziu. Nu ştiau că am ajuns cu 40 de kg de haine, de care nu am avut nevoie, într-o ţară a cărei limbă îmi era total străină şi mi se părea imposibil de învăţat, că părinţii mei au început viaţa de la zero într-o climă infernală (pe atunci numai băncile aveau aer condiţionat), că am reluat studiile la facultate, dar că după un an am intrat în armată pentru ca fratele meu să poată termina conservatorul (altminteri îl luau pe el). Nu ştiau foştii mei colegi că am făcut trei ani de armată la tancuri în divizia a 7-a condusă de Ariel Sharon, războiul din 1967, după care luni întregi de război de uzură la Canalul Suez. Nici că, după ce nici nu mă dezmeticisem bine, am plecat în Anglia în 1970, la BBC…
Altă emigrare, altă ţară, altă limbă, alte obiceiuri. Când în sfârşit m-am calmat oarecum, aveam deja 30 de ani. Anii poate cei mai frumoşi din viaţa unui om, între 20 şi 30, trecuseră pe lângă mine ca într-un film derulat la mare viteză. Au urmat apoi naşterea fetiţei mele, boala şi moartea soţiei la vârsta de 44 de ani şi continuarea folosirii unei ”moşteniri evreieşti”, grija pentru soacra mea, rămasă şi ea văduvă cu 12 ani înainte şi care de atunci locuia cu noi. Şi am avut grijă de ea până anul trecut, când a plecat, la 94 de ani, să fie din nou împreună cu soţul şi fiica ei. Ştiu însă – colegii mei – că acum sunt OK. Recăsătorit, încă doi copii, doi băieţi, care însă, spre deosebire de fiica mea, nu vorbesc româneşte, mama lor fiind englezoaică. (Ştiu să spună doar ”apă plată vă rog”, ce le-a rămas din două vacanţe, una la Bran şi a doua la Constanţa).
Nu pretind că sunt un caz special. Numai cei care, ca mine, s-au simţit sufocaţi în democraţia populară sau cea post-comunistă a României şi au riscat totul ca să scape de ea, ştiu ce preţ au plătit pentru libertate şi o viaţă cât de cât normală… Se spune că nu există traumă mai mare în viaţa unui om decât părăsirea ţării în care s-a născut.
Dar nu era cazul să-mi plictisesc colegii cu asemenea detalii. În definitiv ne întâlneam ca să retrăim o epocă fără griji, plină de dragoste şi speranţă într-un ”viitor luminos”. Şi este exact ceea ce am făcut.
După o oră, nici unul dintre noi nu a mai văzut ridurile, chelia sau burtica celuilalt, sexagenarul durduliu Viorel de lângă mine a dispărut, cedând locul suplului Viorel din fotografia din gara Iaşi, când ne-am dus în grup, în 1963, la week-end la cabana Bârnova, iar Mary are şi azi liniile aceluiaş corp superb de acum 50 de ani. Începusem chiar să detectez pe feţele foştilor mei colegi trăsăturile lor proaspete din tinereţe.
Nu am avut timp să vorbesc pe îndelete cu fiecare, dar a fost o seară extrem de plăcută. Pentru câteva ore ne-am simţit din nou tineri şi exuberanţi. Ne-am luat la revedere, întrebându-ne probabil dacă ne vom mai revedea vreodată.
Am mai rămas o zi la Constanţa să revăd locurile copilăriei şi adolescenţei. Casa bunicului, în care am locuit şi noi, nu mai există. Casa în care ne-am mutat ulterior nu mai există nici ea, acum este un parking. Liceul la care a avut loc întâlnirea se numeşte acum Mihai Eminescu. Pe vremea mea se numea Ana Ipătescu (avea dreptate cel care a spus că în comunism aspectul cel mai imprevizibil este trecutul). Constanţa anilor 60, Constanţa veche, a rămas neschimbată, dar este în ruine. Trotuare desfundate, spaţiile odinioară verzi sunt acum terenuri virane, case scorojite şi dărăpănate. Faleza de lângă Cazino, unde am petrecut împreună cu prietenii mei şi prietenele noastre nenumărate seri de vară, pe băncile de lângă statuia lui Eminescu, arată jalnic. Clădirea Cazinoului este ”în reparaţii” de ani de zile. Totul îţi dă impresia de delăsare, de abandon. Am regăsit acolo doar mirosul Mării Negre. Primii mei 20 de ani de viaţă, trăiţi la Constanţa nu mai există decât în memoria mea şi a oamenilor care m-au cunoscut.
Dar sentimentul de tristeţe a fost înlocuit în următoarele trei zile de un amalgam de uimire, indignare şi silă provocat de ”lupta electorală” din jurul referendumului pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu. Am încercat să urmăresc ”dezbaterile” de la televiziunile particulare (poate ar fi mai potrivit să le numesc ”personale”). Sau să citesc presa. Imposibil. Limbaj infect, invective, insulte, acuzaţii nedovedite, etc., etc. (Am înţeles visceral ce a simţit Eugen Ionescu, care, ascultând în anii 30 un discurs al lui Hitler la difuzoare în Cişmigiu, a fugit strigând ”Nu pot, nu pot” – episod povestit de Mihail Sebastian în jurnalul său).
Dar ce reflectă poate cel mai bine nivelul este modul în care se referă mulţi la preşedintele ţării: marinarul chior, chiorul, beţivul, etc. Am văzut afişe electorale ale adversarilor preşedintelui pe care scria: ”Hai la referendum, Băsescu, hai la revedere”, care nu se deosebesc în ton de ”Hai sictir”. ”Frumos, nu-i aşa?”, m-a întrebat la Bucureşti, prietenul Ducu, fost coleg la BBC. ”Ai auzit tu vreodată pe cineva spunând: ”Churchill – beţivanul”, sau ”handicapatul Roosevelt”, sau, păstrând proporţiile, ”Chiorul de Gordon Brown”? ”Dar aici la noi, totul merge. Asta s-a înţeles din libertatea de exprimare.
M-am gândit atunci să scriu un articol despre cum îşi privesc românii preşedintele şi să-i pun titlul ”Băi excelenţă”. Prietenii din Londra m-au convins însă să renunţ. ”Nu te băga în mocirla asta pe care nu o înţelegi” mi-au spus ei. Şi aici au atins o coardă foarte sensibilă. Prietenul meu din copilărie, Radu îmi spunea în urmă cu vreo 12 ani la Constanţa: ”Dorian, tu nu poţi înţelege ce se întâmplă aici. Ai plecat la vârsta de 20 de ani şi te-ai format dincolo. Oi fi tu de la BBC dar aici eşti doar un străin care vorbeşte foarte bine limba română. Şi, ca orice străin, nu poţi pricepe ”fineţurile” societăţii româneşti. Te păcălesc toţi cei pe care îi intervievezi”.
Atunci m-am simţit atins în mândria mea profesională, dar acum încep să-i dau dreptate. Tot în acea perioadă, un ministru pe care tocmai îl intervievasem (şi care poate mă păcălise şi el) m-a întrebat: ”De ce credeţi că am rămas atât de mult în urma Cehiei, Ungariei, Poloniei, etc.? De ce nu am progresat şi noi ca aceste ţări”? Ce puteam să-i răspund? După câteva secunde de reflecţie, cu mult tact, cred eu, i-am spus: ”Pentru că nu s-a putut domnule ministru”! Şi acum îmi dau seama că a fost răspunsul perfect. Nu s-a putut. De ce? Motivele sunt multe la număr şi le ştiţi pe toate. Mai grav este că nu se poate nici acum. Vreau să cred, de exemplu, că foştii mei colegi de la BBC, care sunt astăzi membri ai Consiliului Audiovizualului, au încercat să facă televiziunile din România mai responsabile şi mai civilizate. Dar – nu s-a putut! S-a încercat cu justiţia, dar nu s-a putut. La vămi, iarăşi, nu s-a putut! Oamenii raţionali care au încercat să atragă atenţia asupra greşelilor comise de o parte sau alta, au fost înfieraţi cu mânie proletară, insultaţi şi marginalizaţi. Este de mirare că unii înalţi oficiali ai Uniunii Europene consideră că primirea României şi Bulgariei a fost prematură?
Şi politica păcălelii, cum o numea prietenul meu Radu, pare să continue. Dar când eram copil, ori de câte ori încercam să trag chiulul la ceva, bunicul îmi spunea: ”Crezi că păcăleşti pe cineva? Pe tine te păcăleşti”.
Îmi cer scuze pentru lungimea articolului. Dar dacă aţi ajuns până aici înseamnă că nu v-am plictisit totuşi prea tare. Mi-am vărsat şi eu năduful cauzat de o călătorie înapoi în timp, într-un loc care, spiritual, se găseşte, cred eu, nu foarte departe de punctul în care l-am lăsat.
Am citit demult, undeva, că ”tinereţea este o altă ţară”. În cazul meu este de două ori adevărat.
a fost o placere sa citesc articolul in ciuda faptului ca diferenta de varsta intre mine si autor e considerabila si ar trebui sa fie diferente in felul in care privim lucrurile.
Pe atunci eram „liberi” intr-o tara „ocupata” acum suntem ingraditi de propriile neputinte intr-o tara libera.Imi vine mereu sa rad cand ni se vorbeste de „consultanti straini” in diferite probleme nu ca nu ms-ar pricepe oamenii dar facultatile npastre ce produc? Someri?Suntem un popor care nu ne dam seama ca traim intr-o lume a banului cand se face marfa din orice.Noi am fi putut sa construim o Romanie de poveste orientadu-ne spre turism avand potential, am avut potential economic si l-am ratat.Inca nu ne-am dat seama ca mintea e cea care produce banul nu transpiratia inutila.
@ D-le Galbinski, dacă veți mai continua mult așa, să șiți că eu una întrevăd pericolul ca articolele dv., cum spun medicii, să „inducă dependența” la cititori! Adică, de nu veți scrie o săptămână un articol în Acum, cititorul să vă simtă acut lipsa! Mi s-a părut excelent articolul, mai ales că, pe lângă profesionalismul jurnalistic, este scris și cu multă sensibilitate. În ceea ce privește lucididatea analizei (mai ales în cea de a doua parte a articolului), eu cred că cine pune semnul egalității între „lucid” și „cerebral”, spune o mare prostie, iar articolul dvs. este o dovadă grăitoare a acestui lucru. O judecată lucidă nu exclude să și simți ceea ce ai perceput sub aspect intelectual. Toate felicitările!
Sunt fascinat de felul cum autorul a reusit sa creeze o adevarata fresca a societatii romanesti contemporane si a destinelor romanilor intr-un singur articol. Am citit cu sufletul la gura. Daca cineva nu ar sti nimic despre Romania ar putea incepe de aici. Multumesc!
P.S. Am copilarit vacantele de vara in Constanta, care ar fi meritat sa fie o perla a Romaniei (ca potential turistic) insa e neglijata turistic in favoarea statiunilor etc.
In perioada 65-70, sa zicem, lupta de clasa parea sa-si ia si ea liber, armistitiu, in timpul verii pe Bulevardul Tomis intre Gradina de Vara cu teatrul in travertin alb si Posta Centrala. Mai tineti minte ca seara era plin de turisti (,,sezonisti”, cum ii numeau localnicii, ei fiind o sursa de venit pentru orisicine avea un pat de oferit) ca nu aveai loc sa arunci un ac pe Tomis? Firme de neon multicolore, reclame luminoase (,,Dati copiilor dulciuri” !!), magazinul aprozar la care pe interiorul vitrinei curgea o perdea de apa, ,,Comoara din lacul de argint” ruland la gradina de vara, moscheile, kebabul, Mozaicul, iaurtul de oaie si braga (niciun constantean nu pare sa mai stie ,,ce e aia??”), o plimbare romantica seara pe faleza cazinoului sau pe dig (pazit de soldati), acvariul, iar in timpul zilei Plaja Modern. Spectaculoasa râpa dinspre tarmul marii, Casa cu lei din micuta strada Diana, pepenii si caisele din piata, Hotelul Continental, guvizii pescuiuti…
Totul era invaluit de mister, prospetime si bucurie simpla. Where do we, stupid people, go now that everything’s gone?
D-na Valeria,
Mai ganditi-va cand puneti consultanti straini in ghilimele. Niciun proaspat absolvent nu poate deveni consultant. Ii trebuie ceva ani, cel putin 5, si ,,ore de zbor” pana cand unii din ei isi vor putea asuma aceasta misiune. Se pentru ca ,,momentan” nu e inflatie de ,,consultanti romani” (din motive cunoscute) ce e de facut?
Ar trebui cel putin ca absolventilor sa li se dea sansa acolo unde lucreaza sa participe la schimburi de experienta internationale (ocazii sunt, societatile occidentale sunt deschise si se poate usor aranja o vizita la firma comunala de deseuri, biogaz, la Institutul de Trafic suedez etc etc). Am facut cand si cand astfel de propuneri dar au fost primite cu raceala ,,asa ceva stim si noi”. In putinele ocazii cand au fost acceptate (aproape cu forta, prin amagire, ca sa menajez orgoliile mandriei nationale) ele au dat rezultat direct. Dupa numai luna (comparat cu o asteptare incerta de 18 ani) au rezultat lucrari specifice de infrastructura intr-un oras intreg (nu dau nume pentru ca persoanele respective traiesc).
Apoi, ,,totul este ban” ar mai merita discutat. Banul e o forma de energie, dar nu e numai el reprezentativ pentru timpul in care traim. Unii sustin ca empatia sociala ar fi caracteristica – Jeremy Rifkin, ‘The Empathic Civilization’: Rethinking Human Nature in the Biosphere Era, o lectura de 500 pagini pe care o recomand oriscui.
Mi-a facut foarte bine sa va citesc articolul, domnule Dorian Galbinski, m-am mai linistit. Incepusem sa cred ca numai eu vad amplificat grotesc manifestarea „vietii adevarate”, fiindca probabil am stat prea mult inchisa in biblioteci. Stiti, cand ti se pare ca toata lumea a innebunit, te suspectezi serios pe tine insuti de deviere. Insa, daca parerea acelor cativa, putini, pe care ii cunosc eu rezoneaza cu impresii ca ale dumneavoastra, impresiile cuiva care nu sufera de partinire, se intareste ideea ca, in pofida decandentei generalizate, mai exista si o Romanie clandestina, pasibila de normalitate. Din coltul meu de lume – care, din expresie lirica, a devenit o trista realitate – va multumesc.
Minunat text… Atat de frumos scris, dar mai ales TRĂIT! Şi cat de bine ne face – ar TREBUI sa ne faca – o privire din afara, care e in acelasi timp din interior… Ca sa nu mai spun cat as vrea ca relatarea fazei cu dansul rock and roll sa ajunga la nostalgicii comunismului, dar si la tinerii de azi… Multumesc frumos, domnule Galbinski!
Frumos si adevarat, pur si simplu.
„Unde esti copilarie cu padurea ta, cu tot ?…”
Cristina are dreptate. Trebuie sa existe si o Romanie „clandestina”, normala, adevarata Romanie care parca n-ar mai fi…
Felicitari, domnule Dorian Gablinski !
Domnule Dorian Galbinski,
Cele relatate de D-voastră sunt emotionante. Si eu am participat în iunie la o intalnire identica, dar de 40 de ani de la absolvirea liceului. Suntem oarecum aceeasi generatie. Nivelul M2, cum ar spune Karl Popper, este perfect descris. Dar nivelul M3, Lumea Ideilor, ce se petrece acolo din perspectiva Romaniei?
Pentru un fost analist BBC, este important sa cunoasteti rezultatul eforturilor, al riscurilor (maxime) nivelul sperantelor celor care, in intunericul noptii, langa tatal familiei pe post de antena (tinea mana direct pe firul de cupru, avea scantei in par si devenise tepos, dar noi auzeam limpede vocile din eter, aducand cu ele SPERANTA).
Ei bine, in putine cuvinte: cei care v-au gonit din Romania au preluat puterea politica dupa 1989. De atunci, ne zbatem ca nebunii să le intelegem trucurile, sa le putem evita, sa impingem Romania spre mai bine. O imensa neintelegere apasa peste agonia aceasta, exact ca in scrierile lui Camus. Ei, cei „destepti” , si-au acaparat incredibile avantaje, averi pentru 3-4 generatii. Noi, ceilalti, am castigat dreptul de a trancani si nimic mai mult. Suntem gaini libere printre vulpi libere. A meritat lupta aceea teribila de a instaura o societate mai onesta, mai libera, mai buna?
PS. daca Rodica Grindea este absolventa de lb. franceza la Timisoara, promotia 1973. atunci am fost colegi.
Dorian Galbinski
M-au mișcat mult comentariile Dv., scrise în spiritul în care am scris articolul. Doamnă Grindea vă promit că mă voi strădui să scriu mai des, (și eu doresc acest lucru) dar cred că trebuie să o fac numai când simt că într-adevăr am ceva de spus, numai dacă aduc ”valoare adăugată” dezbaterilor din Acum (și dacă mă lasă cei doi băieți adolescenți ai mei). Multe mulțumiri tuturor celor care au exprimat aprecieri pentru articol. Ele reprezintă de fapt singura răsplată pentru noi, cei care publicăm în această revistă.
Exceptional!
Consider ca inca fac parte din generatia tanara, sunt o persoana puternica, dar dupa ce am citit asta mi-au dat lacrimile la propriu!
Foarte emotionant si la obiect, toata stima mea pentru ca de la oameni ca Dumneavostra inca avem ce invata, si dupa ce citim astfel de povestioare pretuim mai mult tot ce aveam, pana suntem din nou inghiti de lucruri nimic bune!
O sa dau mai departe acest articol!
@ Victor: Nu, eu sunt ceva mai „matură”, am absolvit în 1968 la Univ. „Al.I.Cuza” din Iași, facultatea de filologie, lb. și literatură franceză, secundar lb. și lit. română. Cel mult, dacă ați început cariera în învățământ, am fost colegi… la nivel național!
Emotionant dar tare trist!
Dle. Dorian,
Excelent povestit!
Inainte de 1989 ne intalneam cu placere cam o data la 5 ani, dupa Revolutie am facut si mai des intalnirea cu colegii de Liceu, dar cam din 2005 incoace, am renuntat. Desigur ca eu tin minte baietii, fetele si profesorii de atunci, cand ii vad pe cei de acuma, respectiv copii lor, risc sa ma privesc in oglinda si sa nu ma recunosc in boshorogul ce se uita la mine!
Dle. George,
Da, a exista „iepoca de aur” a comunismului <>, cam din 1962 pina prin 1975! Sigur, coincide cu perioada copilariei si adolescentei mele, de unde fireasca tendinta de idealizare, dar sunt si date obiective.
QAstfel, dupa ce a murit tata in primavara, acum scanez filmele sale si vad pe ecran ecouri dintr-o lume disparuta, ce mi-a fost tare draga, dar care nu poate reveni … Sunte destule aspecte de dupa 1990 ce nu imi plac de loc, nu se regasesc nici in experienta mea anterioara, dar nici in ce imi povesteau parintii despre perioada interbelica! Evident, nu este o selectie perfect obiectiva, multe poze sunt din vacantele la Mare, sau la munte, oricum cu momentele fericite ale existentei sub comunism, nu cu necazurile. Dar, ce sa zic, in ’65 sau 70, era intr-adevar bine pe litoralul Marii Negre!
Trist,adevarat si deprimant…Nenorocirea mare e ca NIMENI nu stie,nici din cei plecati,nici din cei ramasi, ce e defacut…Cred ca nici Dumnezeu nu stie.Poate doar…timpul s-o mai rezolve…
autorul a dus-o bine sub comunisti, eu de pilda NU am fost sunat nici de la generala, nici de la liceu sau facultate ptr „reintalniri”…
NU am facut nici-un „10 ani” desi am trecut pe la institutiile alea scolare: „majoritatea au emigrat in strainatate, despre ceilalti nu stim nimic dar lasati nr d-stra de telefon si va vom suna!”…
azi am 65 de ani… 🙂
Domnule pui de 65 de ani, de dac sau de ce doriti dv., ce va face sa afirmati ca autorul a dus-o bine sub comunisti?
Dl. Maier,
Persoana care se indentifica cu numele „Pui de dac” si adresa „puidedac@ymail.com”, nu are curajul sa-si dea o adresa corecta sau numele. Se ascunde si asta inseamna ca in fond este un las.
Dl Pui de drac, poate va ascundeti asa de bine de colegii din scoala, ca nu v-a gasit sa va trimeata o invitatie?
Domnul Pui de Dac,
Si nu-i asa ca va luau si jucariile si stateati stingher intr-un colt al clasei si intr-a-ntia si-n a cincea, si la liceu, si… si fetele nu se uitau la dumneavoastra si la discoteca tot singur intr-un colt? Si la serviciu, altii luau prima, si secretarul de partid, bata-l vina, era prieten cu cele mai frumoase colege, pana cand…
Va inteleg, asa am fost si eu dar mi-a trecut dupa vreo 50 de ani. Cred ca cei care ne luau fetele, nu ne pasau mingea, nu ne bagau in seama, nu ne promovau, nu ne simpatizau si nu ne iubeau pur si simplu, erau romani de-ai imparatului Traian sau orice alte semintii – dusmani ai dacilor.
Acum am un telefon de celula mic mic de tot cu internet pe el, tot mic, si mi-i sun si sms si e-mail pe toti colegii de generala. Niciunul nu raspunde. Unii din ei s-au dus sus, sus – si tare ma tem, cand mi-o veni randul eu o sa ajung jos, jos. Poate ne intalnim si sper sa ma bagati in seama. Ma recunoasteti ca sunt brunet si am o privire inspaimantata si o sa cant din PinkFloyd:
I’ve got a little black book with my poems in
I’ve got a bag with a toothbrush and a comb in
When I’m a good dog, they sometimes throw me a bone in
…
Ooooh Babe when I pick up the phone
There’s still nobody home
Rugăm persoana care semnează „Radu Fatu” și care a trimis un atac la persoană la adresa lui Dorian Galbinski să-și decline identitatea reală.
@”Radu Fatu/Sansa lui Dorian” care in fond sunt unul si acelas las care nu-si da numele adevarat sau adresa de e mail.
Noi nu publicam comentariul acestui individ care este sarcastic si incearca sa răstălmăcească pe Dorian cu privire la motivele pentru care a inclus descrierea trecerii prin Istael. Un astfel de comentariu nu merita sa fie publicat. Noi am vrut sa luam contact cu acest individ las, ca sa-l sfatuim sa-si prelucreze comentariul, dar asa cum am mentionat deacum, si-a dat o adresa de e mail fictiva.
Sper ca el intelege engleza…Don’t bother us again, unless you can be a mench!
Rugăm pe „Radu Fatu” să nu se mai obosească să trimită comentarii în care nu face decât să lanseze atacuri la persoană, sub anonimat, dându-și adresa de email fictivă „a@yahoo.com”. Acesta este un comportament de troll.
Nu se poate progresa pentru ca nu mai ai literalmente cu cine. Oamenii valorosi au fost omorati sau dati afara din tara, dupa 1945 cu precadere. Al doilea razboi mondial este mai grav prin consecinte sale decat prin pierderile de vieti din acei 6 ani.
Abia acum mi-a trimis un prieten din Germania articolul. Sunt doar cu putini ani mai mare decat autorul si articolul mi s-a parut excelent: coincide cu impresiile mele 100%. Diferenta ca am facut liceul la Bucuresti nu la Constanta, ca am plecat la 30 de ani nu la 20, ca am lucrat in industrii private si nu am beneficiat de o platforma ca BBC, ca mirosul cel mai puternic de care mi-am amintit cand am vizitat Romania a fost cel al brazilor de la Busteni si nu al Marii Negre… nu conteaza.
M-a prins in mod deosebit comentariul „Oi fi tu de la BBC dar aici ești doar un străin care vorbește foarte bine limba română. Și ca orice străin, nu poți pricepe ”finețurile” societății românești. Te păcălesc toți…” Mi-am amintit de conversatia telefonica cu amploaiatul de la firma de inchiriat masini caruia ii ceream o lamurire despre taxa de drumuri pe care o plateau prietenii cu care eram si care, cand nu reusea sa-mi explice daca taxa era inclusa in pretul de inchiriere sau nu, mi-a cerut sa-i dau pe „cineva care vorbeste romaneste…”. Da, si eu sunt un „strain” in Romania…
Ceea ce continui sa nu inteleg e de ce populatia Romaniei e atat de mult sub nivelul polonezilor, cehilor si chiar al bulgarilor? Pe unguri nu-i includ ca „au umplut-o de sange” in ultima vreme. In fond toti au trecut prin acelasi razboi mondial si au fost supusi aceluiasi sistem pentru aceeasi perioada. Trebuie sa existe o explicatie logica… si ne-rasista… Mi-ar face mare placere si as fi onorat sa am un raspuns in directia aceasta de la Dl. Galbinski.