Cu câteva zile înainte de referendum, la un laborator, profesorul Damian a spus pe neaşteptate, pe un ton care nu admitea replică.
— Duminică mergem cu grupa să votăm! Veniţi toţi! Nu-i aşa Cionoiu?!
Dacă nu m-ar fi provocat, cred că nu aş fi mers la referendum. Dar aşa am hotărât să merg şi să mă abţin. Era dreptul meu.
Steaguri, panglici, flori, lumea îmbrăcată în haine de sărbătoare. Am ajuns devreme la Facultate, printre primii. Era ora 6,30.
Ni s-a spus că trebuie să ne prezentăm cât mai devreme pentru ca Universitatea să poată raporta că a terminat acţiunea în timp record. Unitatea care îşi îndeplineşte prima sarcina, capătă o bilă albă.
Secretarul de partid a căutat lista pe care figuram eu şi mi-a întins-o. Erau trei rubrici în dreptul numelui:
Nume, prenume Da Nu Obs
Mi s-a părut ciudat că rubrica cu observaţii era mult mai mică decât celelalte două. Dacă dimensiunile primelor două rubrici erau calculate pentru a cuprinde o eventuală semnătură, ce ar fi putut încăpea în rubrica observaţii care era mult mai mică? Această rubrică fusese făcută doar de formă, cei care concepuseră formularul negândindu-se că cineva ar vrea să o utilizeze. Partidul avea nevoie de adeziune, nu de observaţii.
Am sprijinit pixul în rubrica observaţii mă pregăteam să scriu: „mă abţin”. Aceste două cuvinte ar fi avut loc în rubrică.
Secretarul de partid care mă supraveghea atent a observat că mă pregătesc să scriu într-o rubrică nedorită şi mi-a atras atenţia:
— Nu acolo trebuie să semnezi, ci la „Da”.
Când i-am spus că vreau să mă abţin a tras repede foaia, spunând:
— Ce, vrei să strici formularul? Semnează la „Da”!
— Eu vreau să mă abţin!
— Du-te să te mai gândeşti! Te întorci şi semnezi.
— Dacă nu mă lăsaţi acum să scriu că mă abţin, plec, dar nu mai am de ce să mă întorc.
Am ieşit. La scurt timp a venit şi Seba, care profitând de o clipă de neatenţie a supraveghetorilor, a apucat să scrie că se abţine în rubrica observaţii.
Eu eram bine dispus, dar el era nervos. Se certase cu părinţii pentru că le-a spus ce vrea să facă. În seara precedentă fusesem la el acasă. Era braşovean. Părinţii lui, care aflaseră ce vrem să facem la referendum, chemaseră o cunoştinţă spre a-l convinge să renunţe. Un pensionar.
— Să vă povestesc o întâmplare petrecută pe timpul când eram contabil. Într-o sâmbătă, era zi de salar. Oamenii au venit să-şi ia banii şi la un moment dat a venit un muncitor cu cererea de a ridica banii pentru alţi doi colegi care nu veniseră în ziua respectivă la lucru. Întrebându-l de ce lipsesc cei doi, mi-a răspuns că aceştia sunt adventişti şi nu lucrează sâmbăta. Luni i-am chemat pe cei doi la mine spre a discuta. Să mă lămurească de ce religia lor interzice să mergi sâmbăta la lucru. Am constatat că cei doi erau semianalfabeţi şi erau incapabili să-şi susţină în mod logic poziţia. Nu citiseră nici măcar Evanghelia.
Aluzia era evidentă.
— Domnule, — am zis — dumneavoastră ne jigniţi pentru a ne intimida. Nu credeţi că înainte de a insinua că suntem inconştienţi şi lipsiţi de motivaţie pentru ceea ce avem de gând să facem, ar trebui mai întâi să discutăm? Nu consideraţi că ar trebui să trageţi concluziile în urma discuţiei; nu înainte?
— Nu vă supăraţi, eu trebuie să plec. Am astmă. Eu sunt bolnav. Nu mai pot rămâne. Trebuie neapărat să plec.
Deşi abia venise şi gazdele, părinţii lui Seba, au insistat să mai rămână, bătrânul s-a dus. Seba mi-a spus că acesta, care e un om foarte cult şi are o droaie de cărţi vechi acasă, a făcut în perioada 1950 – 1960 închisoare pentru că făcuse să circule o carte. Seba împrumutase multe cărţi de la el, dar bătrânul era de părere că trebuie să citeşti şi să taci. De aceea a refuzat dialogul şi a fugit. Pentru că în cărţile lui scria că trebuie să vorbeşti. Ştia acest lucru dar îi era frică. Era bătrân şi făcuse câţiva ani de închisoare pentru simplul motiv că făcuse să circule o carte. A învăţat că e mai sănătos să tacă, dar nu minţea. Nu a încercat să poarte cu noi o discuţie mincinoasă, prin care să ne convingă că e normal ca între patru ochi să afirmi ceva şi în public opusul, referitor la aceeaşi problemă.
Stăteam în faţa facultăţii şi discutam cu şeful A.S.C., despre poziţia mea la referendum. Încerca să mă convingă că am greşit, dar îşi pierdea vremea. Era distractiv, dar mă străduiam să vorbesc serios cu el.
Între timp apare Bia, care mă întreabă ce am făcut la referendum.
— Am votat, îi răspund, continuând apoi discuţia cu şeful A.S.C. pe facultate.
Bia e unul dintre cei cu care am reuşit să impunem ideea că C.P.N.T. trebuie să fie tribuna de unde se vorbeşte despre demnitate. Dar am avut mereu divergenţe.
În toamna anului 1985 ne-am întâlnit pentru a discuta. Seba, Nardi, Bia şi eu. Nu am înfiinţat nici o organizaţie secretă, deşi Bia era adeptul acestei idei: să scriem pe ziduri, să facem manifeste. Eu am fost de părere că nu trebuie să facem asta, ci să încercăm să introducem demnitatea în organizaţiile existente. Trebuie să arăţi că ai curajul de a vorbi în public, motiv pentru care trebuie să faci parte dintr-o organizaţie legală, dar apolitică. C.P.N.T. este o astfel de organizaţie. Aici ai putea vorbi despre demnitate fără ca Securitatea să te poată învinui că ai întemeiat o organizaţie „duşmănoasă menită să lupte împotriva cuceririlor poporului”.
— Problema cea mai importantă, după părerea mea, este aceea de a vorbi în public despre demnitate şi adevăr pentru a da oamenilor curaj. Pentru a putea lupta cândva, ai nevoie de curaj. Noi trebuie să facem în aşa fel încât oamenii să-şi redobândească demnitatea, curajul de a gândi liber. Pentru că sistemul i-a făcut pe oameni să nu mai gândească. Noi trebuie să arătăm că dreptul de a gândi e singurul drept care nu-ţi poate fi luat, pentru că prea mulţi l-au pierdut.
— Tu vrei să ne duci pe noi la nişte chestii ale tale! m-a acuzat Bia şi cu această acuzaţie s-a încheiat întâlnirea.
M-am gândit mult timp la cele spuse de Bia fără a putea găsi un răspuns, deşi simţeam că am fost acuzat pe nedrept.
Peste câteva săptămâni am mers cu Seba şi Bia pe munte, la o stână. I-am rugat să vină cu mine pentru a aranja la stâna respectivă, situată la limita golului alpin, un refugiu, o cameră în care să poţi sta iarna, când oile erau plecate la vale. În timpul iernii locul era pustiu. Cea mai apropiată casă era la câţiva kilometri. Camera respectivă urma să fie un loc unde să poţi veni şi să stai în linişte.
Am cărat de jos cărămizi şi o plită. Am adunat împreună lemne, după care ei au plecat să facă poze iar eu am rămas să zidesc soba. Când am terminat, se înserase.
Am luat-o înspre casă. Se înserase şi drumul nu se mai cunoştea. Deşi eu fusesem de câteva ori în locul respectiv iar cei doi veniseră acum pentru prima oară, Bia a luat-o înainte. I-am spus că nu e bine pe unde vrea să mergem, dar el a susţinut că ştie drumul. Deşi eram convins că nu trebuie să mergem pe acolo pe unde spune el, l-am însoţit pentru ca să se convingă că a greşit drumul. Într-adevăr, drumul pe care ne-a condus a fost de două ori mai lung decât drumul normal. Era să pierdem trenul din cauza aceasta.
Altă dată mergeam cu cei doi prin pădure. Vorbeam despre sensul vieţii. Bia m-a întrebat:
— Care e sensul vieţii tale?
— Vreau să pot trăi în demnitate. Sistemul din ţara asta mă împiedică. De aceea o să lupt până când sistemul ăsta, care batjocoreşte fiinţa umană, o să cadă definitiv. O să strâng un grup de oameni al căror ţel va fi acesta … Dar care e ţelul vieţii tale, Bia?
— Eu vreau să pot merge cu femeia pe munte. Poate că la un moment dat sistemul mă împiedică să merg cu femeia pe munte. Atunci am să lupt şi eu împotriva sistemului, o să intru în grupul care are ca ţel distrugerea sistemului.
— Dar dacă, la un moment dat, interesul personal îţi va dicta să trădezi pentru a putea merge cu femeia pe munte, ce ai face?
— Aş trăda! a răspuns ferm.
Cred că orice om poate fi constrâns să trădeze. Dar nu e acelaşi lucru să trădezi în urma torturii cu a trăda din senin, fără remuşcări, pentru a obţine avantaje personale.
Poate că Iuda a trădat din orgoliu. Dar nu a trădat un om ci un ideal. S-a trădat pe el însuşi.
Bia a ieşit voios de la referendum.
— Ce-ai făcut? — îl întreb.
— Am semnat!
— Ce ai semnat?
— Am fost de acord, ce tu nu ai fost de acord?
— Nu, eu am vrut să mă abţin şi pentru că nu m-au lăsat să scriu la „Observaţii”, am plecat.
— De ce nu mi-ai spus când am venit?
— Ce să-ţi spun ? Ţi-am spus că am votat. Fiecare votează ce vrea. Eu am votat în felul meu.
— M-au păcălit, am vrut să mă abţin şi m-au convins să semnez, mă duc înapoi să le cer să mă lase să mă abţin!
— Lasă, acum faptul e consunat. Poate pe viitor îţi va fi învăţătură de minte.
Plecăm spre cămin şi nu trec 10 minute, când Bia îmi spune:
— Taci că poate e bine!
— Ce să fie bine?
— E bine că am semnat, că am fost de acord!
— Ascultă, fiecare face ce vrea, dar dacă tu spui că vrei să te abţii, profesorii te conving să semnezi, strigi că te-au păcălit şi că vrei să te întorci să te cerţi cu ei şi după 10 minute spui că ai făcut bine că ai semnat, înseamnă că eşti prost!
— Cum îndrăzneşti?!
— Asta e părerea mea. Nu ai curajul să recunoşti că ai fost laş.
Dacă un om îşi recunoaşte laşitatea are şanse să scape de ea, dar câţi recunosc că sunt laşi?
Câţiva colegi, dintr-un an mai mare, m-au întrebat de ce am ţinut neapărat să fac pe grozavul atunci când am refuzat să semnez.
Am încercat să-i conving că nu am făcut asta pentru a poza ci pentru că aşa mi-a dictat condiţia, dar ei au rămas la convingerile lor.
Mulţi colegi considerau şi intervenţiile mele la seminariile de ştiinţe sociale ca dovada faptului că aş vrea cu orice preţ să atrag atenţia asupra mea. Unii mi-au reproşat în faţă că sunt excentric, iar în lipsa mea unii afirmau că aş fi nebun. Un nebun incomod.