Suntem în anul 2006 al Europei Unite. Europa care îşi permite, acum, aniversări anticomuniste în Est, în Răsăritul părăsit altădată în favoarea comunismului stalinist, lăsat pradă globalizării sovietice. Răsăritul care va fi „integrat”, reprimit la sânul lărgit al Europei-mamă risipitoare. Şi chiar dacă astăzi, un filosof al istoriei, cum este Vladimir Bukovsky, provenind din fosta Uniune Sovietică, se întreabă în chiar titlul unui recent volum: Uniunea Europeană… o nouă URSS?. Dincolo de tulburările provocate de aderarea Estului la Vestul European şi care se vor limpezi într-un fel sau altul – certă, profund motivată şi pe deplin meritorie rămâne lupta şi jertfa tinerilor din Orientul Europei, în principal studenţi la acea dată, împotriva invaziei comuniste din ţările lor.
Trebuie făcută precizarea că anul 1956 se aseamănă, în unele aspecte legate de protestele de masă din Ungaria, cu anul 2006, an în care Budapesta incendiilor de stradă ale protestatarilor săi umple buletinele de ştiri ale mass-madia internaţionale.
În anul 1956, Republica Populară Ungaria înregistra o adevărată revoluţie a poporului maghiar pentru eliberare naţională şi democratică de sub tutela sovietică, timp în care peste un milion de maghiari trec graniţa către Germania, Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite. Dar trupele sovietice vor înăbuşi mişcarea de revoltă, condamnându-l pe conducătorul Imre Nagy şi aducându-l la conducerea statului pe Janos Kadar. De mai multă vreme, legăturile economice şi politice ale României cu vecina dinspre Apus, Republica Federativă Iugoslavia, condusă de prea-emancipatul „călău Tito”, sunt întrerupte. Uniunea Sovietică îşi continuă lupta propagandistică împotriva „cultului personalităţii” practicat de I. V. Stalin în timpul celor 30 de ani de conducere autoritaristă a imperiului sovietic. Cea de a doua forţă politică a lumii răsăritene, Partidul Comunist Chinez, imprimă o nouă orientare în „mişcarea culturală internaţională”, intrând astfel în conflict cu Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, condus de urmaşul lui Stalin, N. S. Hruşciov. În toate ţările din „Lagărul socialist”, inclusiv în România, oraşele sunt pline de armate ruseşti de ocupaţie (rămase sub pretextul „eliberării” pe care o păzesc) şi de societăţi mixte (cu partener sovietic). Timişoara şi graniţa de vest erau înţesate cu trupe sovietice şi echipament militar.
Anul 1956 şi studenţimea antisovietică dela TimişoaraM
În zilele de 30 şi 31 octombrie a. c., inginerii zootehnişti, specialişti, astăzi pensionari prin limită de vârstă, din promoţiile 1956-1961 ai Facultăţii de Zootehnie din Timişoara au omagiat 50 de ani de la „Adunarea studenţilor timişoreni” – care în octombrie 1956 a revendicat „îmbunătăţirea radicală a întregii vieţi universitare”. Aula Institutului Politehnic din Timişoara s-a dovedit arhiplină acum la aniversare, ca şi atunci, la Adunarea protestatară, când studenţii crezuseră că ministrul lor va veni cu unele ameliorări pentru învăţământul superior. În acel an, 1956, studentul Gheorghe Tamaş a fost exmatriculat şi apoi condamnat, pe o listă în care figurau încă alţi 24 de studenţi zootehnişti. Aflaţi în prezidiul Adunării, studenţii Teodor Stanca de la Politehnică, Mihai Baghiu de la Medicină şi Gheorghe Tamaş de la Zootehnie au redactat un „Program-memoriu” cu următoarele 10 revendicări, sumă a celor cerute cu mult curaj de vorbitorii la Adunare, în faţa colegilor, a profesorilor şi a demnitarilor deplasaţi de la Bucureşti. Sunt de reţinut mai ales cererile care privesc viaţa socială dincolo de segmentul studenţesc, adevărate revendicări politice: 1) plecarea ruşilor din timişoara şi din România, iar prin disponibilizarea clădirilor părăsite de ei să se amelioreze cazarea şi spaţiul de învăţământ, precum şi nevoile altor categorii sociale din ţară; 2) scoaterea din planul de învăţământ a orelor de marxism-leninism, cursurile respective urmând să fie facultative; 3) orele de limba rusă să fie diminuate până la un sfert şi să fie introduse, în locul lor, ore de engleză, franceză şi germană, limbi de largă circulaţie; 4) masa la cantinele studenţeşti să fie radical îmbunătăţită, iar pe întregul centru universitar să se înfiinţeze o cantină de regim, pentru studenţii suferinzi de diferite boli; 5) să fie ajutaţi, material şi financiar, studenţii săraci, care provin din familii cu mulţi copii, orfani şi din alte categorii defavorizate; 6) în mediul rural, să fie desfiinţate cotele obligatorii, iar cumpărarea alimentelor şi a produselor industriale de uz gospodăresc să se facă şi pe bani; 7) să fie îmbunătăţite condiţiile de lucru şi de viaţă ale muncitorilor din fabrici şi uzine, prin majorarea salariilor şi a primelor; 8) să fie oprit exportul uraniului din ţară, spre U.R.S.S.; 9) să fie sporită şi îmbunătăţită activitatea cultural-sportivă, prin crearea de Case de cultură şi Cluburi sportive studenţeşti; 10) să se instituie gratuităţi pentru studenţi în policlinici, iar în vacanţă studenţii săraci să beneficieze de bilete de tratament în staţiunile balneo-climaterice. La ora 21, la plecarea de la Adunare, studenţii participanţi şi-au jurat credinţă şi unitate.
Urmările au fost imediate: încă în acea noapte, toate căminele studenţeşti au fost înconjurate şi păzite de armată, în zilele următoare cursurile au fost suspendate, hrana de la cantine şi cazarea din cămine fiind îmbunătăţite simţitor. Dar în nopţile următoare, o parte din studenţi au fost încarceraţi la cazărmile militare dela Becicherecul Mare, Jebel şi în altele. Studenţii externi şi navetiştii au demonstrat pe străzile Timişoarei, cerând începerea cursurilor şi dreptul la liberă exprimare. Au fost torturaţi şi închişi, cursurile reîncepând fără cei exmatriculaţi sau care urmau să fie judecaţi. Ca urmări pe termen mediu, se vor înregistra reorganizările „asociaţiilor studenţeşti”, ca organisme sociale, culturale şi sportive ale studenţilor, astfel că în iunie 1957, la Conferinţa Naţională pe ţară de Constituire a Asociaţiilor Studenţeşti din România, primul ei preşedinte ales devine tov. Ion Iliescu, preşedintele de mai târziu al României, student pe atunci în anul al IV-lea la Politehnica din Bucureşti. În ianuarie 1957, după moartea prim-ministrului dr. Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer va schimba multe în politica internă şi externă a ţării, iar în 1958, guvernul obţine retragerea trupelor sovietice din România şi vânzarea tuturor societăţilor mixte sovieto-române. Ca un ecou al punctului 1) al „Programului-memoriu” susţinut de studenţii anului 1956 dela Timişoara. Mişcarea studenţilor timişoreni şi Adunarea dela 1956 fac parte cu certitudine din mişcările naţionale pentru independenţă, libertate şi democraţie. Printre cei care şi-au riscat atunci libertatea, studenţia şi tinereţea, Dr. ing. Ioan Oriş din Constanţa, participant personal la evenimente şi autor al unui articol publicat în 28 octombrie 2006, în documentarul „aldine” din cotidianul bucureştean România Liberă, îi aminteşte pe colegii săi din juneţe, care au omagiat la Timişoara cele cinci decenii de la evenimente: dr. H. C. Florentin Cârpan (Timişoara), profesorii dr. ing. Dumitru Georgescu (Corbeanca-Bucureşti), Ioan Vintilă (Timişoara) şi Gheorghe Lungulescu (Timişiara), inginerii Vladimir Scheul (Constanţa), Valerian Scutariu (Tulcea), Dumitru Nicolescu (Constanţa), Vasile Havasi (Baia Mare), Gheorghe Tamaş (Sighetul Marmaţiei), Mircea Tobescu (Constanţa), Doina Georgescu (Bucureşti), Titus Negruţiu (Bistriţa-Năsăud), Ioan Ghejeu (Constanţa), Gheorghe Milităroiu (Medgidia).
Generaţia 1946 sau studenţimea antirevizionistă şi anticomunistă dela Cluj
Supravieţuitorii Generaţiei Cluj ’46 au sărbătorit la 18 mai 2006, în sala I. Muşlea a Bibliotecii Centrale Universitare, 60 de ani de la mişcările studenţeşti naţionaliste şi anticomuniste din Clujul anului 1946. Cu acest prilej, Î. P. S. Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, a rostit discursul intitulat „O exresie a demnităţii româneşti”, publicat în nr. 6/ iunie 2006 al revistei clujene Renaşterea.
Deşi Transilvania de Nord fusese atribuită în primăvara anului 1946, imediat după Paşti, României, tratatul de pace urma să fie discutat abia în 1947. Fireşte, Ungaria căuta să recupereze ceea ce pierduse prin eroismul vitejilor noştri ostaşi. În această atmosferă generată de eforturile revizioniste ale Guvernului maghiar, studenţii clujeni refugiaţi la Sibiu şi în alte centre din ţară se întorceau în Cluj, la începutul anului 1946. După război, viaţa studenţească nu era uşoară, atmosfera era apăsătoare pentru studenţii care nu erau străini de eforturile diplomatice care se făceau pentru ca românii, inclusiv studenţii să fie izgoniţi din nou, iar cantinele erau insuficiente, hrana era neîndestulătoare, inflaţia îşi urma cursul. Bursa unui student era de 90.000 de lei lunar, iar masa de prânz la singura cantină pentru studenţi, cea a Universităţii, costa 110.000 de lei pe lună. Dar ceea ce urmărea Guvernul maghiar la Cluj, era să producă dovezi pentru Conferinţa de pace de la Paris, în care să arate că minoritatea maghiară din Transilvania era crunt persecutată şi violentată de majoritatea românească şi anume de majoritatea studenţească. Comitetul central al asociaţiei Centrul studenţesc „Petru Maior” din Cluj, din care şi tânărul medicinist pe atunci, Călugărul Anania, făcea parte, cunoştea faptul că din Ungaria erau infiltraţi agenţi pentru a-i provoca pe studenţi în plină stradă, provocând certuri, bătăi şi dacă se poate, o victimă sau două. Cam în felul cum s-a produs în anul 1989 înscenarea de la Târgu Mureş. Urma ca situaţia să fie prezentată răsturnat, spunând că ei sun cei violentaţi.
Aşa a venit rândul căminului studenţesc „Avram Iancu”, agresat în plină noapte de 28 spre 29 mai 1946, de ungurii de la fabrica „Dermata”, care urlau: -Vrem sânge de valah!” şi care devastau şi prăpădeau totul în cale. Studenţii au scăpat cu viaţă baricadându-se la etajul al doilea. Poliţia nu şi-a făcut datoria. Studenţii au fost salvaţi de un concurs de împrejurări, nu din motive de patriotism: o patrulă sovietică aflată în apropiere i-a împrăştiat pe agresorii nocturni, pentru că armata răspundea de ordinea publică, iar în Cluj se afla atunci şi un comandant american!
Studenţii români declanşează greva de protest în data de 1 iunie 1946, la ora 10 şi jumătate, ca o reacţie a demnităţii româneşti în faţa umilinţei la care era supusă de şovinii maghiari. Greva a devenit apoi şi una de revendicare, atunci când, a doua zi, primul grup de studenţi arestaţi a fost dat în custodia cunoscutului satrap al închisorilor, Gheorghe Crăciun, iar colegii lor au reuşit să-i elibereze. La scurt timp însă, alţi 14 studenţi au fost arestaţi şi transferaţi la Bucureşti, la Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu. Atunci, comitetul central al Centrului studenţesc „Petru Maior”, prin vocea Călugărului Anania de la Medicină, declară că greva studenţilor va dura până când colegii lor vor fi eliberaţi şi se vor întoarce acasă. Cu sprijinul profesorului Coriolan Tătaru, un apropiat al prim-ministrului Petru Groza, mai multe delegaţii studenţeşti merg la Bucureşti, unele conduse de Gheorghe Rednic. Juristul Lucreţiu Pătrăşcanu este de părere că studenţii arestaţi nu pot fi eliberaţi decât după ce vor fi judecaţi. Studenţii cer întâi eliberarea, autorităţile cer întâi încetarea grevei. Se ajunge la un compromis: studenţii să fie întâi eliberaţi, iar când ajung la jumătatea drumului, să dea de ştire şi comitetul ridică imediat greva. Cei arestaţi sunt eliberaţi, studentul Ilie Piţurcă telefonează din Sibiu, că urmează să ia trenul spre Cluj şi atunci, noaptea, comitetul se întruneşte şi ridică greva, care a durat trei săptămâni. Deci, studenţii din Cluj au încetat greva în urma unei victorii. Chiar dacă, ulterior, mulţi vor fi arestaţi şi condamnaţi.
Generaţia studenţească Cluj 1946 s-a dovedit una de buni români, lipsiţi de fanatism, dar solidari, ponderaţi şi înţelepţi. Cu studenţii în grevă au pactizat atunci majoritatea profesorilor, întrând şi profesorii în grevă. În casa profesorului Tătaru, venit incognito, noaptea, studentul Anania participa la şedinţele secrete ale profesorilor Haţieganu, Papilian, Veluda şi ceilalţi. Tinerii din 1946 erau atât de buni români, pentru că nu se punea problema ce apartenenţă politică are fiecare, sau dacă este ortodox ori greco-catolic. Important era să slujească aceleiaşi patrii, aceluiaşi popor, aceloraşi idealuri şi libertăţi, fără a răspunde provocărilor. Iar lozinca Centrului de atunci: „Să te superi când vrei tu, nu când vrea altul” a ajutat ca în tot timpul grevei să nu se dea o palmă, să nu se spargă un geam.
Toate hotărârile acelui an studenţesc anticomunist şi antirevizionist clujean s-au luat pe strada Memorandumului, nr. 12, Marcel Bănicescu, preşedintele Centrului Studenţesc „Petru Maior” din Cluj locuia împreună cu Gheorghe Telea. Acolo a primit şi Călugărul Anania învestitura de reprezentant al colegilor săi studenţi şi de purtător de cuvânt al lor, sau mai bine zis, de negociator al studenţilor cu autorităţile de stat. Dintre cei de atunci, pe lângă cei amintiţi, se numără Horaţiu Ciortin, Augustin Pop, profesorul I. Pavel, de la Facultatea de Boli Nutritive, Diabet şi Boli Metabolice, Liviu Nosa, Victor Gruiţă, Marcel Bănicescu, Petru Ambruş, Nicolae Burlacu, Romulus Zaharia, Ion Gavrilă Ogoranu, Nicolae Suciu.
Bibliografia Generaţiei Cluj ’46 este, fireşte mai bogată, numeroaselor articole de gazetă adăugându-li-se câteva cărţi, între care amintim: „Clujul universitar al Generaţiei 1946 în memoriile lui Valeriu Aanania”, de Arhiepiscopul Bartolomeu, al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, supliment al revistei Renaşterea, Cluj-Napoca, 1996; „Cultură şi politică. Autoportret spiritual în timp”, de dr. Gheorghe Telea, Ed. Sæculum, Sibiu, 1999; „Student la Cluj”, Vol. I. „Seniorii”, Ed. Studia, Cluj-Napoca, 2001 şi „Blesteme şi lumini”, Ed. Anotimp, Oradea, 2002, ambele de Constantin Mustaţă; „Studenţimea română din Cluj 1944-1946”, de Petre Ţurlea, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006; „Pro Memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică”, de Valeriu Anania, Ed. Renaşterea, Clu-Napoca, ediţia a doua, 2005.
Mulţi au lipsit la întâlnirea supravieţuitorilor, suferinzi ca dr. Gheorghe Telea sau ca dr. Horaţiu Ciortin, ori plecaţi pentru totdeauna. Dar pentru a înţelege că lupta Generaţiei Istorice Cluj’46 nu s-a sfârşit nici astăzi, după 60 de ani, reproducem aici scurtul text al moţiunii pe care a propus-o la 18 mai 2006, la întâlnirea de la Cluj, Î.P.S. Bartolomeu, iar toţi cei prezenţi au adoptat-o: „Noi, supravieţuitorii Generaţiei studenţeşti Cluj 1946, întruniţi la Biblioteca Centrală Universitară sub preşedinţia Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, fostul conducător al grevei academice anticomuniste şi antirevizioniste din iunie 1946, ne exprimăm solidaritatea cu demersurile pe care fundaţia privată Gojdu le face pentru recuperarea moştenirii pe care marele mecenat român a destinat-o prin testament tinerilor români studioşi şi care încă se află în posesia abuzivă a statului ungar. În acest sens îi cerem Senatului să sprijine revenirea în ţară a ceea ce li se cuvine generaţiilor româneşti prezente şi viitoare”.
Toate generaţiile trebuie să se alăture acestei lupte şi acestei meniri, atâta timp cât va exista neamul românesc şi nevoile sale. Dumnezeu să ne ajute!”.
Sibiu-pe-Cibin,
6 Brumar 2006,
Mihai POSADA