Se caută mereu o vină, o cauză a situaţiei precare din învăţământul românesc. Primii flagelaţi sunt cadrele didactice. În teorie cadrele didactice sunt cel de al doilea şir de părinţi. În practică e altfel. profesorii nu mai au autoritatea asupra elevilor, intepretarea greşită a democraţiei cu elementele de libertate, de insolenţă, de refuz al studiului individual să este o paradigmă imediat vizibilă. Acest fenomen e valabil şi în ţările occidentale şi în S.U.A., numai că din start neparcurgerea gradului educaţional te trimite în categoria unor munci mai puţin plătite.
În S.U.A. senzaţia e că nimănui nu-i păsa de gradul de analfabetism, de lipsa de cultură. Preşedintele Obama înţelege rolul educaţiei şi încearcă un sistem fiabil, de necesitatea instituirii acesteia pentru toţi cetăţenii americani.
Nu e nevoie de propulsarea de strategii, de programe, de stimulente sociale, ci de motivaţia celui în cauză şi remanierea societăţii în acord cu promovarea valorii după performanţe.
Singurul răspunzător rămâne individul cu primii săi sfătuitori părinţii. Şi în S.U.A. şi în România mai există biblioteci, puncte de documentare. Noile invenţii digitale, cluburile, lenea intelectuală (absenţa lecturii, interesul pentru artă) determină eşecul existenţial al tuturor tinerilor.
Adolescenţi căzuţi la examenul de bacalaureat visează la emigrare. Aici îi aşteaptă, contrar visului lor, o piaţă a muncii pe măsură (ne) calificării lor.
O altă influenţa negativă o reprezintă calea tinerilor ajunşi la bani, lux şi prin alte căi. Vezi Cazul Moni Columbeanu, beizadelele în poziţii cheie datorită apartenenţei lor la o familie sus-pusă ce pot lovi pietonii în voie pe locurile de trecere. Impactul ia proporţii uriaşe în enunţul de genul : „De ce să mai învăţ atâta ? Se poate şi altfel !”
În concluzie, părinţii ar trebui să vrea binele copilului, să-l determine, să-l direcţionez către studiu individual, către muncă.