Când te naşti, ceasul vieţii se porneşte: tac, tic –tac şi, ajungi pe drumul vieţii cu-ntrebarea: ce fac? Până a afla răspunsul, te şi afli în vâltoare, către locul ce ţi-e datul pe pământu’acesta!
Tot ce-a răsărit se-ndreaptă spre amiază, apoi dispare după ce, mai întâi, spune pentru ce-a venit pe lume. Dacă are ce să spună, dacă nu, din viaţă apune precum aştri-ascunşi de nouri care prevestesc furtuna. Şi, fără să îşi dea seama, ceasu-i duce spre sfârşit, rostul lor fiind de-a merge spre apus, din răsărit.
Pentru cei ce iubesc viaţa şi se luptă, se zbat, nu fac răul cu ştiinţă, binele îl fac şi tac, Dumnezeu le luminează calea, cerul le este fără nouri şi le dă luciri de aştri, făcându-i nemuritori.
Pentru ei ceasul vieţii nu face tic-tac degeaba, ei sunt sarea şi piperul, alinarea dar şi graba de a face cât mai multe, de a-şi isprăvi treaba.
Faţă de acei ce-n lume se nasc doar pentru a muri, cei din urmă pot apune, dar răsar a doua zi.
Aşa cum înaintaşii le-au luminat cărarea, ei au preluat ştafeta şi grăbesc înaintarea. Şi, din ce-n ce mai mulţi oameni se trezesc dintr-un coşmar, ocrotind cu sârg urmaşii, pentru a nu trăi-n zadar!
