Operatiunile din Irak si Afghanistan au absorbit un procentaj mare din fortele terestre ale US, limitind capacitatea acestora de desfasurare pe alte teatre de conflict. Mai mult, crize politice successive la Washington au limitat si mai mult optiunile administratiei Bush. Iar rezultatul alegerilor partiale din noiembrie fiind foarte incert, puterile straine au la dispozitie un cadru, o fereastra de timp disponibila in care pot sa-si asume mai multe riscuri.
Astfel, Coreea de Nord este prima care a si profitat de aceasta ocazie. Desi nu e clar inca daca a fost un test nuclear de succes, un esec sau o inscenare ceea ce conteaza este momentul la care Phenianul a ales sa incurce calculele Washingtonului. Din punctul de vedere nord coreean riscurile erau minimale. Geografia dificila a regiunii face improbabil un potential atac nuclear american. Mult mai mai posibil ar fi un atac aerian combinat cu tiruri de rachete de croaziera care insa, va atrage din partea Nordului un masiv tir de artilerie asupra Seoulului – intr-un moment cind US si-au redus trupele de uscat stationate in peninsula pentru a le transfera in Irak. Mai mult, administratia a fost prea ocupata cu situatia din alte zone de conflict si cu politica interna pentru a articula un raspuns adecvat.
O dinamica similara se observa in disputa recenta dintre Rusia si Georgia, un aliat al US. Citiva spioni rusi arestati au facut ca Rusia sa raspunda dur, printr-o blocada aeriana, navala si pe calea ferata, precum si a serviciilor postale. Cine si in ce fel a inceput este neclar; ceea ce este insa clar este ca Rusia a raspuns printr-un total dispret la adresa intereselor americane. Rusia nu s-a temut de un raspuns american. Statele Unite au nevoie de sprijinul Rusiei in problema Iranului si a Coreeei de Nord. Daca rusii le acorda sprijinul – foarte improbabil – ei nu ar face-o daca americanii se amesteca in sfera lor de influenta. Chiar daca sansele de cooperare ale Rusiei sunt foarte putine, Washingtonul nu-si poate permite sa provoace Moscova. Rusii nu se tem de un raspuns american; ei simt ca au ceva mai multa libertate de miscare decit atunci cind Statele Unite erau intr-o pozitie mai puternica.
Din punctual de vedere American, problema cruciala este daca aceasta libertate de actiune – a Rusiei si altora – poate fi extinsa pe termen indefinit. Indiferent de algoritmul politic de la Washington, realitatea militara din Irak constringe destul de sever optiunile US la scara globala. Ceea ce, la rindul sau, aduce constringeri diplomatiei americane fiindca fara o posibilitate, chiar distanta, a unei actiuni militare diplomatia este impotenta. Coreea de Nord este un exemplu perfect a ceea ce inseamna diplomatie multilaterala fara o optiune militara unilaterala: Statele Unite au angajat Rusia, China, Japonia si Coreea de Sud in initiative diplomatice cu Coreea de Nord, si este in parteneriat cu Rusia si UE visavis de Iran. Din moment ce interesele acestor puteri sunt divergente, posibilitatea unei actiuni concertate, chiar si in materie de sanctiuni, pur si simplu nu exista. Si din moment ce nici posibilitatea unei actiuni unilaterale a US nu exista, atit Coreea de Nord cit si Iranul nu sunt constrinse sa priveasca aceste initiative diplomatice in mod serios. Ceea ce se si observa.
Centrul de greutate al problemei strategice americane este necesitatea de a reconstitui optiunea militara, in particular capacitatile de lupta terestre. Declinul din acest domeniu constituie acea fereastra de timp la dispozitia puterilor straine. Pentru a-si recladi aceasta capacitate, Statele Unite trebuie sa rezolve problema Irak, si in subsidiar, problema adiacenta a Afghanistanului. Washingtonul trebuie, fie sa mareasca considerabil capacitatea US Army si Corpului de Puscasi Marini sau sa-si reduca implicarea in Irak. Daca Statele Unite nu realizeaza nici una din acestea, capacitatile sale de a influenta situatia din alte regiuni va scadea chiar daca situatia politica interna se stabilizeaza. Daca aceasta criza nu se rezolva iar Irak va continua sa absoarba resurse imense rezultatul va fi un blocaj strategic al Statelor Unite.
La baza problemei sta US Army. Aceasta a fost proiectata in anii ’90 bazindu-se pe prezumtia ca necesitatea unor operatiuni de lupta extinse este un lucru de domeniul trecutului. Nu numai ca armata terestra a fost redusa ca marime dar multe din componentele cheie ale diviziilor de lupta si specialitati critice, precum problemele civile, au fost atribuite rezervistilor sau Garzii Nationale. Administratorii din Irak s-au asteptat la o concentrare de forte pentru citeva luni, urmata de o perioada de lupte intense si apoi o retragere treptata dintr-o tara pacificata. Fortele armatei terestre ale anilor 1990 au fost proiectate tocmai pe acest calapod. Rezervistii si Garda Nationala erau mobilizati sa ia locul unitatilor plecate pe front. Se astepta ca pina la sfarsitul anului, militarii sa revina la actiuni de rutina din timp de pace.
Insa Irakul nu a respectat modelul asteptat. Retragerea nu a avut loc deoarece oepratiunile de lupta au fost urmate de o insurgenta majora. Planificatorii armatei au considerat ca insurgenta va fi rezolvata intr-o perioada de timp rezonabila si ca urmare, trupele terestre nu au fost reconfigurate pentru un razboi de uzura. Au fost respinse din start propunerile de tratare a problemei fundamentale – aceea ca fortele din teren sunt insuficiente – considerindu-se ca insurgenta va fi terminata in citeva luni. Aceste asteptari s-au transformat in speranta iar speranta in dogma. Astfel incit, armata anilor ’90 a continuat sa se lupte cu gherilele pentru inca trei ani in timp ce avea deschis un al doilea front in Afghanistan si trebuia sa fie pregatita pentru orice alta supriza.
Operatiunile curente din Irak absorb capacitatile geopolitice americane prin faptul ca tin ocupate fortele terestre. Aceasta este primul razboi terestru pe care Statele Unite le duc in ultimul secol fara a creste in mod semnificativ marimea US Army. Primu, al Doilea razboi Mondial, Razboiul din Coreea si cel din Vietnam au condus la cresteri masive ale armatei prin mobilizari nationale. Administratia Bush nu a considerat interventia din Irak ca pe o operatiune multi-divizionala extinsa pe mai multi ani. S-a mentinut aproximativ aceeasi forta de la inceput, care acum este la capatul puterilor.
Devine tot mai clar ca administratia incepe sa inteleaga acest lucru.
Mult mai importatant este un eveniment aparent secundar. Fostul secretar de stat James Baker, un apropiat al ambilor presedinti Bush, a condus un comitet bipartizan numit ISG (Gupul de Studiu asupra Irakului) care a efectuat o analiza atenta asupra razboiului. Baker a sugerat presei citeva recomandari pe care ISG le va face dupa alegerile partiale. El a spus clar ca o retragere din Irak este imposibila din moment ce va crea un vid imens in care se vor lansa Siria si Iranul. In acelasi timp, el a mai precizat ca tara va trebui sa adopte o strategie noua.
In centrul chestiunii sta faptul ca Statele Unite au incercat sa creeze un guvern coerent la Baghdad format din partide ostile sau rivale. Fortelor terestre ale US Army si Marine Corps li s-a dat misiunea sa creeze o atmosfera de securitate in care acest lucru sa poata fi realizat. Pentru aceasta fortele americane au incercat din 2003 sa infringa insurgenta care vrea sa blocheze eforturile politice. Nu au reusit dintr-o sumedenie de motive – numarul inadecvat de trupe, calitatea informatiei, imposibilitatea de a angaja gherilele in lupta si in acelasi timp, sa protejeze populatia civila (care frecvent este ostila US), etc.
Atita timp cit Washingtonul va continua sa priveasca suprimarea insurgentei ca o pre-conditie pentru crearea guvernului – si care ramine un scop strategic al US – fortele americane vor fi in continuare tirite intr-un razboi de uzura iar tari precum Coreea de Nord vor avea cimp liber de manevra. Se asteapta ca ISG sa recomande fie ca administratia sa abandoneze scopul sau de a crea un guvern unificat in Irak, fie ca numirea unui astfel de guvern sa nu mai fie dependenta de creearea unui mediu de siguranta de catre fortele americane. Pe scurt, se asteapta ca fortele US sa nu mai fie responsabile cu asigurarea securitatii de zi cu zi, fapt ce va permite US sa actioneze ca un garant general al independentei Irakului fata de controlul iranian cit si ca o forta de blocare a unei posibile tentative de expansiune a Iranului in Peninsula Arabica. Aceasta va insemna retragerea fortelor americane din zonele populate in enclave din apropierea oraselor la vest si sud de Eufrat. S-a sugerat si desfasurarea fortelor americane in nordul Irakului dar acest lucru va depinde de acordul Turciei (pentru tranzitarea aprovizionarii prin porturile turcesti) care nu este deloc sigur.
Deci indiferent de rezultatele din noiembrie, se asteapta o schimbare majora de strategie a administratiei Bush. In primul rind va exista o recladire a fortelor terestre. In al doilea rind va exista o redefinire a strategiei in Irak astfel incit scopurile sa fie pe masura capacitatilor. In al treilea rind, capacitatile fortelor terestre din afara Irakului vor trebui regenerate rapid astfel incit sa existe forte disponibile de interventie in regiuni de conflict neasteptat – de ex. Peninsula Coreeana.
Ceea ce Statele Unite au invatat este ca atunci cind slabiciunile proprii deschid ferestre de ocazie, alte tari nu ezita sa puna piciorul in prag. Diplomatia fara o amenintare reala (in caz ca diplomatia rezulta intr-un esec) este doar vorbarie. Multilateralism fara optiunea unei actiuni unilaterale conduce la paralizie.
Cu alte cuvinte, principiile sustinute de administratia Bush sunt incompatibile cu realitatea creata in Irak. Daca principiile sunt corecte atunci strategia US trebuie schimbata si misiunea corelata cu forta din teren.
Sursa :
Strafor Inc.
US Vulnerability and Windows of Opportunity – G. Friedman