In timpul razboiului al II-lea mondial, anumiti indivizi „intreprinzatori” scoteau dintii de aur ai mortilor. Mai tarziu, cand morfina se gasea greu, aceiasi „antreprenori” ofereau muribunzilor doze de morfina in schimbul dintilor de aur.
In prezent, societatea a evoluat: unor firme vii si sanatoase li se scot dintii de aur, ca urmare a divergentelor dintre regulile contabile si a celor de managementul riscului. Sa vedem despre ce e vorba.
In SUA, controversatul regulament contabil FAS 133 a facut ca societatea Fannie Mae sa fie acuzata de inginerii financiare care au facut ca profiturile inregistrate pe o perioada de 20 de ani sa fie liniarizate arbitrar pe perioade mai scurte. Regresia econometrica pe baza careia se decide daca fluctuatiile viitoare ale veniturilor sunt in mare parte acoperite de instrumente de hedging nu tine cont de diferentele pietelor instrumentelor financiare. Astfel, imprumuturile ipotecare au o durata mai lunga, pe cand swapurile pe diferente de dobanda au o durata mai scurta. Oricum, in cazul in care banca centrala tine haturile bine si nu duce la inversarea curbei ratelor (yield curve) sau la cresterea abrupta a pantei ca urmare a pierderii credibilitatii, se presupune in mod firesc ca piata swapurilor ramane neschimbata pe perioade lungi.
Un al doilea exemplu sunt recentele anchete referitoare la schimbarea datei optiunilor acordate pentru managementul executiv.
Aceste optiuni pot avea valoare sau pot expira fara valoare, cresterea bursiera a actiunilor companiei determinind valoarea acestora.
Anchete mai sus mentionate au condus in mare parte la pierderea termenelor de raportari financiare de catre companii. Pentru companiile din aceasta categorie care au emis obligatiuni ipotecare, procedura a dus la obligativitatea contractuala de rascumparare a obligatiunilor la valoarea par, obligatiuni care de multe ori circulau la discount, aducand castiguri substantiale speculatorilor.
Sa vedem insa esenta acestor tranzactii.
Executivii, care in mod normal la data angajarii primesc optiuni pe termen lung care nu au valoare initiala, ar fi mai degraba interesati de variabilitatea/dispersia pretului actiunilor pe perioada maturarii decat de nivelul pretului la data acordarii. In mod normal sensibilitatea pretului optiunilor cu maturitate de 5-7 ani la acelasi nivel de exercitare (strike price), de exemplu influenta unei schimbari a pretului actiunilor de 20% este mai putin importanta decat dispersia anuala a actiuniii respective, fie ca optiunile au valoare, fie ca nu.
In mod natural punctul cel mai de scazut inregistrat de actiunile companiei in trimestrul angajarii este baza corecta de exprimare a performantei executivilor: o stabilizare a pretului actiunilor companiei deasupra acestui nivel reflecta contributia la performanta firmei a executivilor recenti angajati.
Minimizarea dispersiei de pret a actiunilor dincolo de nivelul indexului VIX (dispersia medie anuala a Bursei S&P 500), inregistrata in cazul in care actiunile companiei cresc in mod constant, poate la fel de bine sa fie asociata cu un management de succes si este alta cale de a maximize valoarea optiunilor, recompensand managementul companiei prin posibilitatea vanzarii actiunilor inainte de data expirarii.
Ca urmare, recentele anchete sunt cu totul arbitrare, la fel si noile reguli contabile FAS 123, care impun ca intreaga valoare per model a optiunilor sa fie inregistrata contabil, inclusiv theta (valoarea data optiunilor de timpul fata de data expirarii). Acest lucru face ca intregul sold debitor de cheltuieli sa fie neglijat de analistii financiari la acordarea ratingului companiei.
Regulile contabile precedente cereau ca banii aditionali pentru salarii, corespunzatori optiunilor, sa fie inregistrati numai in momentul in care optiunile capatau valoare intrinseca (diferenta dintre valoarea de piata prezenta a actiunilor si nivelul strike, multiplicata cu nr. optiunilor). In cazul in care nivelul strike ar fi fost cea mai scazuta valoare a pretului actiunilor inregistrata in cursul trimestrului, ar fi dus la inregistrarea unor cheltuieli crescande numai atunci cand dispersia actiunilor s-ar fi redus considerabil.
Concluzia: contabilii fara experienta in managementul riscului, nu au ce cauta in organismele de stabilire a principiilor contabile.