Noam Chomsky a elaborat împreună cu Edward S. Herman o teorie a mediilor pentru societăţile democratice… În centrul acesteia se află „modelul propagandistic al mediilor”… În democraţiile capitaliste mediile stau cu totul benevol de partea celor puternici, întrucât ele însele aparţin cercului interior („inner circle”). Critica ocazională (şi uneori foarte dură) a abuzului de putere nu este exclusă, însă este evident partizanatul principial cu un sistem căruia mediile îi aparţin integral, atât din punct de vedere economic cât şi politic.
„Modelul propagandistic” este relativ simplu. Pentru a deveni ştire, materialul brut al datelor informaţiei trebuie să treacă mai întâi prin cinci ”filtre” în care i se verifică utilizabilitatea. Determinante sunt:
a) mărimea şi gradul de concentrare a mediilor
b) reclama ca sursă de venit
c) apelarea la sursele ”oficiale” în faza de culegere a ştirilor
d) modalităţi de sancţionare pentru reprimarea ştirilor nedorite
e) anticomunismul (astăzi mai degrabă ”antiterorismul”) ca şi criteriu de marginalizare – eliminare
Pe baza unei analize cuprinzătoare a ştirilor referitoare la evenimente politice transmise de presă, radio şi televiziune modelul ajunge la următoarele concluzii, care sunt totodată şi prognoze pentru comportamentul viitor al mediilor:
1. Evenimente comparabile ca amploare sau gen sunt subordonate în modul de relatare a ştirilor logicii prieten/duşman; aceasta înseamnă că infracţiunilor săvârşite de state care sunt considerate duşmani oficiali li se acordă mai multă atenţie decât infracţiunilor săvârşite de propriul guvern sau de state considerate prieteni oficiali. În mod invers, ”fapte bune”, ca alegeri libere sau străduinţa de a asigura garantarea drepturilor omului sunt evidenţiate mai pregnant atunci când se desfăşoară în state prietene.
2. Critica la adresa mediilor, chiar şi analiza autocritică, se desfăşoară în limitele unui îngust cadru liberal-consevator, unde nu este câtuşi de puţin loc pentru ”outsideri”.
3. „Modelul popagandistic” şi alte teorii ”radicale” nu se înscriu în acest cadru şi, în consecinţă, critica mediatică nu le receptează ca puncte de vedere ce merită să fie discutate.
Chomsky şi Herman susţin că mediile servesc fabricării consensului (“manufactoring of consent”), funcţie care le-a fost stabilită deja în anii douăzeci de către renumitul jurnalist Walter Lippmann.
(Michael Haupt: fragment din eseul ““A stiga adevărul de pe acoperişuri”: Chomsky şi politica” cuprins în volumul “Cine este Noam Chomsky?” (“Wer ist Noam Chomsky?”) Europa Verlag Hamburg-Wien septembrie 2003)
(Chomsky susţine că) mediile se consideră independente şi critice, dar de fapt nu sunt nimic altceva decât organe de propagandă ale guvernului. Mulţi oameni au considerat că această teză este de fapt o teorie conspiraţionistă, dar Chomsky a argumentat că nu are nevoie de nici o teorie conspiraţionistă. Trebuie doar să fie luat în serios faptul că mediile sunt produse pe o piaţă; afirmaţia că presa reacţionează conform cu interesele elitelor şi cu ale conducătorilor acestora este la fel de puţin o teorie conspiraţionistă ca şi afirmaţia că managerii companiei General Motors ar acţiona în conformitate cu interesele investitorilor lor.
(Fragment din eseul biografic “Contabilul Diavolului” (“The Devil´s Accountant”) publicat de Larissa Macfarquhar în martie 2003 în “The New Yorker”- apărut în limba germană de asemenea în volumul menţionat anterior)