Satul romanesc, in 2006, Foto:Gh.ParascanPeste citeva luni Romania va intra in marea familie a Uniunii Europene. Cum se prezinta satele sale la ora revenirii in familia europeana?
Imaginile alaturate acestui material vorbesc de la sine. Am luat la intimplare un sat oarecare din preajma Carpatilor, in drum spre Brasov (Chiojdu, sat Vera). In ultimii ani televiziunile au adus de mai multe ori in prim plan aceasta comuna: inundatii, vijelii, accidente si poduri rupte. Calatorind de curind in aceasta zona, am avut curiozitatea sa fac o analiza a satului romanesc al anului 2006. In afara unui chiosc dichisit arhitectural cu balega, nu cred sa se fi schimbat ceva in satele din aceasta comuna. Poate doar faptul ca tinerii au plecat care incotro in lume, ori picnicurile spectacol, la iarba verde, al celor reveniti pentru o mica vacanta, caz in care trebuie sa demonstreze calitatea noii lor vieti in vest.
Timp de mai bine de patru ore, un magar a stat nemiscat in fata unei intrari, probabil asteptind sa intre in audienta. Scoala, simpla si modesta, purta la intrare trei steaguri, din care doua ale Eniunii Europene. Asadar vestul se afla deja la el acasa. Apa rece provenea din fintini, unele mai modeste ca altele. Cel putin era curata si dulce la gust, laudata de femeile in virsta, ca fiind bautura lor preferata timp de o viata.
Singurul element vioi, legatura cu viata si restul lumii, este soseaua gaurita, nesigura la circulat, in care se plimba agale animale si autoturisme, uneori gata sa se dezmembreze. Afacerile prospera. Se vind zilnic in chioscurile modeste: citiva pepeni, rosii, sucuri si bere la greu. Desi fiecare are in prispa, bine ascunse, multe bidoane cu tuica de casa, comanda o mica bericica la marginea santului, sau linga ciutura unei fintini stravechi.
Oamenii – simpli in vorba si port, tin sa isi depene povestile lor modeste. Se vorbeste des despre medicul care le consuma toata pensia pentru buline, despre aventurile barbatilor in vremea armatei, aventuri la cosit, sau pescuitul cu mina in apele riuletului aflat doar la o suta de metri.
Casele, scoase ades din evul mediu, se sprijina pe pietre de riu, cu lemnaria putreda, bucataria in aer liber si toaleta in fundul gradinii. Un miros cumplit te izbeste, odata intrat in incaperile locuintelor. Simti mirosul linced al istoriei. Aici politica si politicienii nu sunt decit o poveste de adormit viteii. Curtile frematind de oratanii, te silesc sa te infunzi in balegar si gainat. Blidele lasate in aer liber, te fac sa meditezi indelung, daca sa le folosesti sau nu. Serile se termina cu ciorovaieli despre pruncii plecati din tara, despre plinsetele vacii care si-a pierdut viteii, despre gainile care delirind din cauza caldurii, si-au jumulit reciproc jumatate din pene, mese si oale.
Batrinii isi pling in sine, grija de copii, grija de ceea ce se va alege de munca lor de o viata. Nimeni nu vrea sa mai revina in comuna. Satele mor in picioare, inundate din cind in cind de puhoaiele venite din munti. In urma ramine un peisaj trist, ceva similar lumii disparitiei dinozaurilor. Mai exista oare fericire in vechile sate romanesti?
Basescu, “regele”romanilor, a uitat, daca a stiut macar o data, de soarta acestei lumi, peste care domneste. Ii lasa pe hraparetii locului sa faca ce vor si ce pot…