– O sa-ti spun o poveste cu extraterestri!
– E adevarata?
– Fireste. Tot atat de adevarata cum sunt toate povestile. La povestea asta cu extraterestri ai luat parte chiar tu.
– Cand?
– Mai demult, o sa-ti aduci aminte, ai sa vezi…
Cum se juca Mihaita la el in curte, in timp ce mama lui facea mancare iar taica-sau lucra la calculator, s-a auzit un zgomot mare, mare de tot, iar pe cer a aparut o lumina ca un soare multicolor. Oamenii de pe strada s-au speriat si au rupt-o la fuga sa se ascunda, dar Mihaita a stat pe loc sa vada ce se intampla. Cu un huruit ca de multe motoare de masini, o nava spatiala s-a lasat pe pamant chiar la poarta casei lui. Cineva a batut in poarta iar Mihaita a deschis. Ce sa vezi? Era un extraterestru imbracat intr-un costum verde, lucitor, cu o casca plina de beculete rosii.
– Tu esti Mihaita? l-a intrebat extraterestrul.
– Da, a raspuns Mihaita, eu sunt.
– Stapanul nostru ne-a trimis dupa tine. Vrea sa te vada si sa te roage ceva. Daca-l vei ajuta, o sa-ti faca un dar deosebit.
– O masina? a intrebat Mihaita, care nu avea rabdare sa astepte si sa vada macar daca poate indeplini rugamintea stapanului extraterestrilor.
– Te rugam sa vii cu noi.
Mihaita a intrat mai intai in casa, le-a spus parintilor ca are de facut o treaba pentru extraterestrii si s-a urcat in nava. Comandantul navei i-a zambit si a pornit imediat motoarele. Din interiorul navei nu se auzea nici un zgomot, iar viteza, neinchipuit de mare, nu se simtea deloc. In cateva minute, nava a coborat pe o planeta mica dintr-o galaxie care nu stiu cum se cheama, fiindca savantii pamanteni inca n-au descoperit-o.
Mihaita a coborat din nava si a vazut inaintea lui un palat maret de forma unei piramide, construit din diamante stralucitoare si mari cat niste caramizi. Doi extraterestri i-au pus lui Mihaita o mantie verde si o palarioara pe cap, facandu-l sa semene cu un ghiocel.
– Asa am fost eu imbracat la serbarea de la gradinita!
– Chiar asa! Mi se pare ca toate astea s-au intamplat imediat dupa serbare. Incepi sa-ti aduci aminte?
Apoi, Mihaita a fost condus la stapanul extraterestrilor caruia toti ii spuneau Supremul.
Stapanul arata ca un batranel de pe la noi, numai ca avea ochii mari, oblici si gura mult mai mica. Supremul i-a zambit cu bunatate lui Mihaita si l-a ridicat pe genunchi.
– Dragul nostru, noi am auzit multe despre tine, stim ce cuminte si destept esti, dar, mai ales, stim ca iti place sa canti. Iata de ce te-am adus pana la noi: Avem nevoie de tine sa ne scapi de niste dusmani care ne distrug recoltele. Sunt un fel de gandaci foarte rai si rezistenti de care nu am reusit sa scapam prin nici o metoda. Savantii nostri, cercetand mult aceste vietati, au ajuns la concluzia ca numai cantecul unui copil ii poate indeparta. Acesti gandaci au urechile in asa fel facute, incat vocea subtirica a unui copil ii supara peste masura, mai ales ca ei nu au nici un fel de simt muzical. Sunt niste vietati foarte urate si inapoiate. Savantii au constatat ca multe pericole se pot indeparta prin cantecul copiilor. Rugamintea noastra e sa canti ceva, la noapte, cand vin acesti gandaci nesuferiti sa ne distruga graul, porumbul si floarea soarelui.
Mihaita se astepta sa fie ceva mai greu de facut. Ii placea sa cante, asa ca abia astepta sa termine de cantat si sa primeasca un dar.
Pana cand s-a facut noapte, Mihaita s-a plimbat prin palat si prin gradina palatului, s-a jucat cu tot felul de masinute si masinarii. Cand s-a facut seara, extraterestrii l-au condus pe un deal din apropierea lanurilor de grau si l-au rugat sa cante.
Mihaita a cantat toate cantecele pe care le invatase la gradinita. Gandacimea, speriata si cu urechile vuind, a luat-o la fuga. N-a ramas nici un gandac prin lanuri, nici unul. A fost extraordinar!
Supremul i-a multumit tare mult lui Mihaita si l-a rugat sa mai cante un singur cantecel ca sa-l imprime pe un CD pe care sa-l pastreze in fonoteca lor de aur, ca amintire. Mihaita a cantat ce stia el mai bine.
– Chiar asa, nu mai tin minte ce ai cantat, tu iti amintesti?
– Infloresc gradinile…
– Da, da… Infloresc gradinile/ Ceru-i ca oglinda/ Prin livezi albinele/ Si-au pornit colinda…
– Si ce mi-a dat?
– Tu sa-mi spui!.
– O masina fermecata.
– Asta ti-au si dat! Cea mai frumoasa si cea mai grozava masina fermecata. Dupa ce te-ai suit in masina, un vrajitor de-al lor a facut un semn magic si, cat ai clipi, ai coborat in curtea casei tale.
Si sa vezi, alta minune! Timpul petrecut de tine pe acea planeta, nu era egal cu timpul scurs pe pamant. Mama ta inca nu terminase de fiert supa, iar taica-tau era tot la calculator. Si cand au vazut masina fermecata, nici n-au stiut ce sa mai creada. Asa ceva nu se afla pe la noi.
– Ce marca era?
– Cred ca un fel de Lamborghini, dar cu mult mai modern…
De atunci, in unele seri, mai ales in timpul verii, cand e liniste si nu se misca nici frunza gutuiului din curte, de undeva de departe, de foarte departe, daca esti atent, poti auzi cum canta Mihaita. Pesemne ca extraterestri pun CD-ul cu “Infloresc gradinile”, fiindca tare le mai place.