Când seara se strecura tiptil, printre trestii,
Când umbrele se întindeau pe pământ şi creşteau învelind văile şi apoi dealurile,
Când oamenii stingeau focurile şi se retrăgeau la culcare,
Iar vacile, caii, oile şi capra se aşezau jos, în grajd, închizând ochii,
Când doar câinele stătea de strajă cu urechile ciulite, să audă hoţii,
Iar stelele răsăreau tremurând timide,
Atunci, boii-bălţii scoteau capul din apă,
Fiindcă sosise ora cea aşteptată,
Ora slăvirii marilor taine,
Ora pe care ei, boii lacului şi ai mlaştinilor, o simţeau,
Ca pe o chemare a neştiutului,
A măreţei, înfricoşatei puteri a neştiutului…
În lacurile, în bălţile şi în mlaştinile de pe mal, în ochiurile de apă rămase ici-colo după trecerea valului Cotmenei, broaştele concertau în toate serile de vară. Când gârla nu mai avea nici un strop de apă, când secau şi ultimele băltoace rămase la umbra arinilor, atunci tot neamul broscăimii se aduna în lacul din valea noastră să cânte în cor.
Mi se părea că spun: pu! pu! pu! şi apoi: oaac! oac! la intervale egale.
Ce însemna asta? Broaştele răspundeau unei chemări a naturii, cântarea lor are o explicaţie, dar eu căutam să pătrund dincolo de răceala ştiinţei şi să intru pe tărâmurile tainei celei adânci…
Mă sperie etern-încifratul, dar şi mă incită, asemenea acelei uşi din poveste pe care nu are voie nimeni s-o deschidă, dar care atrage irezistibil.
Iar dincolo de uşă, ar putea fi comoara sau moartea.
Cu toate acestea, nu încetez să mă întreb întruna dacă o broască sau o simplă buburuză, aceste vietăţi mărunte, nu ştiu ceva care nu este îngăduit puterii noastre…
— De ce nu spui „a fost odată?”
— Dragule, în loc să încep povestea, m-am gândit un pic, iar tu ai auzit doar gândurile mele.
— Să ştii, Mihăiţă, că o poveste seamănă cu o construcţie, cu o casă, are o temelie, numai că nu e din cărămizi, din ciment sau din lemn, ci e o temelie din gânduri, din amintiri şi din imagini. Ca să-ţi încep o poveste, mă gândesc puţin.
Mi-am amintit acum de cântecul broaştelor din vremea copilăriei mele şi chiar acel cântec va sta la temelia poveştii care urmează. Fii atent:
Era odată, undeva, departe, un lac mare, în mijlocul căruia se ridica o insulă. În fiecare seară, pe insulă săreau cu un pleoscăit: plici! patru broaşte. Se ţinea şedinţa obişnuită de stabilire exactă a numărului stelelor aflate pe firmament. Fiindcă broaştele se ocupă de multă vreme cu astronomia… Vor să cunoască semnele vremii ca să ştie când o să plouă sau când o să fie arşiţă şi, ştiind, să ia măsurile necesare.
Dar în acelaşi timp, de mii şi milioane de ani, se chinuiesc să numere stelele de pe cer, fiindcă tare mult îşi doresc să ia un Premiu Nobel al neamului broscăiesc
pentru această mare descoperire.
În fundul lacului despre care îţi povestesc, într-un loc secret, se aflau două dispozitive care înregistrau automat câţi „pu” şi câţi „oac” s-au auzit. Broaştele, împărţite în două grupe, numărau, spunând „oac” sau „pu” pentru fiecare stea văzută. A doua zi, la începutul serii, cele patru broaşte care formau comitetul-director, deschideau înregistrările. Vai şi-amar! De fiecare dată, cele două aparate afişau numere diferite. Unul arăta, de pildă, că fuseseră văzute trei milioane opt sute două mii de stele, celălalt, că erau optzeci de mii trei sute cinci.
Diferenţa era prea mare. Situaţia aceasta nu mai putea fi admisă. Şeful comitetului, broscoiul cel cu pete roşii pe burtă, supărat peste măsură, a hotărât, într-o seară, să înceteze odată pentru totdeauna cu acest subiect de veşnică cercetare enervantă. A adunat toate broaştele şi, urcându-se pe o trestie ca să-l vadă toată suflarea, a cuvântat:
— Onorată mulţime,
Având în vedere că străduinţa noastră de a număra stelele a dat roade, am fericita plăcere de a vă comunica rezultatul final. (În acest moment s-a aşternut tăcerea deplină).
Noi, eu, am stabilit definitiv că numărul total al stelelor este de… de…o mie două sute! De acum înainte, nimeni din neamul nostru nu va mai avea voie sa piardă timpul cu numărătoarea, iar cine o va face va fi aspru pedepsit. De acum înainte, în timpul folosit pentru numărare, vom organiza baluri şi concerte.
Cuvântarea a fost primită cu aplauze de entuziasm. Toată lumea se gândea deja la bucuria balurilor şi a concertelor; toată lumea, cu o singura excepţie: un brotac verde şi mititel, care a mişcat ciudat din ochişorii lui bulbucaţi şi a plecat gânditor spre casă.
În vremea asta, în zilele, săptâmânile şi lunile care au urmat, se puteau auzi de către toţi locuitorii aflaţi prin apropierea lacului, numai cântecele de petrecere ale broaştelor. Tobe, talgere şi alte instrumente plăcute urechilor broscăimii, făceau o larmă nemaipomenită.
Dar, treptat, pe garduri, pe pereţi şi pe unele panouri publicitare, apărea următoarea inscripţie realizată cu litere decupate din gazeta locală: „Şeful nu are dreptate! Numărul stelelor nu este 1200!”
La început, şeful, broscoiul cu pete roşii pe burtă, nu a luat în serios aceste afişe. „Nişte copii obraznici!” şi-a zis. Dar mai târziu, observând că supuşii îl privesc mai ciudat, părând că aşteaptă un răspuns din partea lui, a poruncit să fie găsit făptaşul. „Cine-l va găsi, va primi o recompensă!” Cum sunt pe toate drumurile doritori de recompense, făptaşul, micul brotac verde, a fost găsit şi adus la biroul şefului. A fost bătut şi interogat. I s-a poruncit să retragă cele spuse şi să dezlipească toate afişele. Dar brotacul, sigur pe afirmaţiile lui, nici n-a vrut să audă. „Nu şi nu! orăcăia el cât îl ţinea gura. Ce spune şeful nu e ştiinţa! E dictatură, e minciună, e incultură!” şi tot aşa, repeta întruna.
Asta l-a costat viaţa. Şeful l-a declarat nebun periculos şi a hotărât să-l ardă pe rug.
Într-o seară, pe insulă a fost văzut un foc mare. Era rugul pe care a murit în chinuri groaznice brotăcelul nostru.
Broscăimea s-a bucurat de spectacol, cu foarte mici excepţii, apoi a încins petrecerea obişnuită.
Nişte privitori de pe malul lacului au povestit că, în timp ce focul se stingea, au văzut cum se ridica spre cer un fum verzui de forma unui brotăcel care ţinea în mână un caiet şi un creion. Era sufletul neliniştit al brotacului…
De atunci, dacă te uiţi cu atenţie la cer, poţi vedea uneori, mai ales în nopţile de vară, cum o luminiţă verzuie aleargă dintr-o parte în alta a bolţii. E brotăcelul nostru, care tot numără stelele şi le bifează cu un x, dar tot nu termină lucrarea, fiindcă, în timp ce se află la un colţ al cerului, ocupat cu numărarea, la colţul opus apare, ca din senin, o stea nouă, sau mor câteva dintre cele deja trecute în caiet…
— Eu l-am văzut!
— Te cred!
— Şi câte stele sunt pe cer?
— Dacă aş şti eu să răspund la această întrebare, fii sigur că aş lua imediat avionul şi la Stockholm m-aş opri. Aş lua Premiul Nobel! Şi cu banii primiţi am putea cumpăra foarte multe maşinuţe de jucărie, maşini adevărate si, poate, chiar un ou de ciocolată cu o surpriză înăuntru…
— Ar fi grozav!
(din volumul „Apasa tasta Enter!”, Editura Planet)
MOTIVARE DE NOTARE.
Domnul editor Ştefan Maier a introdus o regulă pe care o consider necesară: aceea de a cere celor care pun note foarte mici, să-şi motiveze decizia. Consider că este o regulă benefică deoarece în acest fel vor avea de învăţat şi cititorii şi autorii deopotrivă.
.
.. Am citit povestea dvs, d-nă Corbea… Cum explicaţi mesajul ei? Eu, pentru introducerea în mintea copiilor a acceptării unui model autoritarist şi represiv, consider că merită nota 1.
Ca să vedeţi că nu exagerez, iată cum arată esenţializat firul acţiunii şi totodată modelul oferit de povestea dvs copiilor noştri:
– „şeful” impune o cifră falsă / o minciună;
– „şeful” dicteaza multimii cum să trăiască şi ce să gîndească: toată lumea să petreacă, nimeni să nu mai gîndească la ce a decretat el că nu are importanţă pentru nici unul dintre supuşii săi;
– un singur supus are curajul opiniei ;
-„şeful” ca urmare a faptului că supusul refuză să retracteze „porunceşte” ca acesta să fie arestat, bătut, îl declară nebun periculos, îl arde pe rug;
– cel ce are curajul opiniei / a murit „în chinuri groaznice”;
– „mulţimea” asistind la execuţia care a dus la moartea „în chinuri groaznice” …s-a bucurat, „cu mici excepţii!”
– cel ce a avut curajul opiniei, l-a avut zadarnic, în deşert căci apar şi mor mereu alte stele, iar suferinţa îl pindeşte şi dincolo de moarte căci are „sufletul neliniştit”.
Toate aceste otrăvuri ideologice, gîndiţi-vă: într-o poveste! Şi încă într-o poveste spusă cu un talent incontestabil, cu imagini care farmecă şi cu o spontaneitate care cucereşte, astfel încît răul nu este vizibil, dar este cu atît mai coroziv…
Consider că poveştile au un rol educativ; înfăţişează nişte modele de urmat prin morala, învăţătura lor. Morala acestei poveşti este supunerea oarbă, uniformitatea opiniei, ba mai grav – obişnuieşte mentalul cu opinia comandată. Alte consecinţe nedorite ale acestei poveşti sunt cultivarea insensibilităţii la suferinţa celorlalţi, a cruzimii, a intoleranţei şi a convingerii că diferenţele de opinii se pot rezolva nu prin dialog ci numai prin violenţă.
Doamnă Corbea, va rog să mă credeţi că sunteţi unul din autorii al carui talent il apreciez in mod deosebit. Aceasta poveste însă, cu regret o spun, în opinia mea, nu merită mai mult de nota 1 din motivele amintite. Motivele care m-au determinat să propun această notă mică le-am dezvoltat într-un material special dedicat analizei poveştii dvs, şi vreau să cred că acest material cind va apare, vă va convinge că poveştile pentru copii implică mai multă responsabilitate decît orice alt gen literar.
Aurora Mihacea
Povestea doamnei Corbea nu este altceva decât transpunerea într-o fabulă a rezumatului Evangheliilor interpretate dintr-o perspectivă ateist-relativistă.
EDITORUL NOSTRU
Unii dintre noi sunt preocupaţi de costuri- mai ales de costurile propriului „spate”, atunci cînd i-ar încerca tentaţia să-şi spună liber, curajos, propria opinie.
Nu este cazul editorului nostru, Stefan Maier. Editorul nostru, nu s-a gîndit o clipă la spatele său atunci cînd, în decembrie ’89 a fost printre revoluţionarii care şi-au strigat liber opinia în stradă împotriva lui Ceauşescu, împotriva comunismului, deci… împotriva „şefului suprem” al acelor triste vremuri.
Deasemeni cred cu tărie că editorul nostru nu l-a iertat niciodată pe dictator pentru arderea de tot a cadavrelor tinerilor timişoreni care au ieşit primii în stradă avînd curajul liberei opinii în acelaşi însîngerat decembrie’89.
Din nou, eu cred cu tărie că editorul nostru nu s-a gîndit la costurile spatelui său în acea lună a sacrificiului şi s-a oferit pe sine ieşind în stradă pentru că, în copilăria sa, nimeni nu i-a putut povesti „Cîntăreţii bălţii”, căci nimănui nu-i trecea prin minte, dată fiind opresiunea la care eram supuşi, să inventeze o astfel de poveste doar pentru a ne înfrînge şi singura libertate refuzată dictatorului- libertatea interioară.
În consecinţă, poate editorul nostru să ne spună cum ar fi evoluat personalitatea sa, şi acea trăsătură a caracterului său care este curajul de a-şi afirma liber opinia, dacă bunicii săi, sau părinţii, sau învăţătoarea i-ar fi povestit „Cîntăreţii bălţii”, poveste în care cel care îndrăzneşte să spună cinstit ce crede, este torturat, ars pe rug, în timp ce majoritatea comunităţii asistă la execuţie cu bucurie?
DESPRE ALTE COSTURI
În afară de costul spatelui nostru, mai există şi alte costuri atunci cînd renunţăm la curajul opiniei. Cîteva dintre ele: renunţarea la gîndirea critică, anularea democraţiei, dictatul statului maximal – intervenţia lui brutală în viaţa individului, pînă la a dicta acestuia ce să gîndească şi cum să trăiască, aşa cum se întîmplă în “Cîntăreţii bălţii”. În afară de costul spatelui nostru, exprimat elegant de intelectualii noştri de marcă de ieri şi de azi prin cuvîntul supravieţuire, mai există şi un alt cost: acela ca să vină o zi, şi ziua aceea pentru români chiar a venit, cînd vor fi acuzaţi că lipsa de lor de curaj în exprimarea opiniei nu este doar simplu, frică, frica animalică izvorîtă din spaima interogatoriilor, bătăilor crunte, dispariţiei, ci este chiar minciună, minciună care înseamnă, mai mult decît simpla spaimă, înseamnă un defect de caracter, înseamnă perfidie, înseamnă o culpă a individului şi în această acuză a minciunii, circumstanţele atenuante aduse de fenomenul piteştizării, a realităţii concentraţionare din perioada dictaturii, se estompează.
Un asemenea cost al lipsei de curaj în afirmarea propriei opinii, nu contează? Dar ce face în acest caz d-l Vladimir Tismăneanu, nu ne acuză că suntem mincinoşi tocmai pentru că nu am avut curajul opiniei? Şi de ce am ajuns în situaţia de a fi acuzaţi de minciună… nu pentru că majoritatea dintre noi nu a avut curajul opiniei?
DESPRE FOLOSIREA INADECVATĂ A TERMENILOR
Există o mare diferenţă între dreptul la libera opinie, un drept inalienabil, care ţine de condiţia omului de fiinţă gînditoare, drept ce nu poate fi îngrădit într-o societate democratică şi ceea ce se înţelege în mod obişnuit printr-o „bătălie”. Părerea mea este că nici metaforic acest termen de „bătălie” nu trebuie transferat asupra curajului opiniei sau a confuntărilor de idei, fiind un termen cu totul inadecvat acestora. Termenul bătălie sugerează o realitate care trebuie să fie limitată; folosirea sa pentru curajul exprimării opiniei, induce confuzii grave, cum ar fi aceea că opinia nu poate fi liberă, trebuind a fi limitată.
COPIII, REALITATEA ŞI MANIPULAREA
Sigur, copiii au capacitatea de înţelege poveşti care înfăţişează realitatea. Dar, realitatea, este un întreg – un întreg situaţional, nu doar o secvenţă a sa şi aceea selectată potrivit unui scop anume.
Din acest punct de vedere afirm că povestea ”Cîntăreţii bălţii”, nu înfăţişează realitatea, pentru că redă doar o secvenţă: redă doar opresiunea, constrîngerea şi sancţiunea, exercitate asupra celor ce au curajul opiniei. Ori asta nu e realitate, este o măsluire a ei prin secţionare, o manipulare care duce la instalarea fricii în sufletele copiilor. Realitatea dictaturii nu a însemnat numai constrîngere ci şi suferinţa celor oprimaţi, a însemnat şi condamnarea morală a represiunii prezentă în realitate în atîtea suflete chinuite, realitate care nu este nicăieri reflectată în povestea „Cintăreţii bălţii”.
Ori, manipularea, involuntara sau nu, se produce şi prin redarea doar a unor secvenţe de realitate, adică prin omisiune.
Avem pareri diferite fata de povestea propusa de d-na Corbea. Copiii au capacitatea de a intelege si povesti care reflecta si realitati mai putin fericite si mai putin imbalsamate in „happy ends”. Mitologia contemporana abunda de istorisiri in care inving Binele, Adevarul, Curajul, etc. iar eroilor nu li se intampla mai nimic.
Mie mi se pare un lucru bun sa le spunem copiilor ca a avea curaj vine cu un cost – aceasta ii va ajuta probabil sa isi evalueze mai bine bataliile in care intra si bataliile pe care le lasa sa treaca pe langa ei. Totodata ii va educa sa-si pazeasca mai bine spatele cand intra in cate o batalie…
Am sa incerc sa raspund cat mai succint Aurorei.
Nu cred ca povesti care seamana cu filmele americane produc copii mai buni viitori cetateni. Ai mei mi-au spus destule povesti fara happy end, ceea ce nu m-a impiedicat sa ajung la Rahova ca detinut politic (in ianuarie 1989, decembrie a fost mult mai tarziu si nu am, cum poate crede Aurora, diploma de revolutionar) La inchisoarea Rahova am ajuns din cauza idealismului anticeausist. Cu diferenta ca nu eram doar „Contra” (cum e brotacelul din poveste), aveam si solutii. Daca in 1989 aveam mintea de acum, altfel m-as fi implicat in incercarea de dizidenta care a esuat lamentabil prin turnatorie. Altfel calculez azi resursele pe care le aloc unei „batalii” sau alteia. Inclusiv cand decreteaza cate o ineptie seful meu cel marginit, ma gandesc de doua ori daca sa-l contrazic sau nu, in economia intregului proiect si in conditiile date fiind adesea mai bine sa tac si sa-mi canalizez energiile intr-o directie pragmatica decat sa pierd vremea cu polemici care nu duc decat la uzura inutila.
CINCI ÎNTREBĂRI INTREBĂRI
Stefan, deşi ieri nu ti-am putut răspunde fiind solicitată în alte direcţii, nu a trecut o clipă fără a mă gîndi la ecoul tău. Pentru mine este extrem de important să înţeleg:
1. De ce califici tu dreptul brotacelului de a-şi dedica viata şi gindurile sale căutării Adevărului ca fiind un gest «doar contra». Contra cui? Contra a ceea ce a decis şeful că trebuie să gîndească şi să facă toţi, inclusiv brotacul cel verde şi mititel?
Păi nu asta ai făcut tu, de ai ajuns la Rahova? Nu ai fost chiar tu brotacul cel verde şi mititel, prin curajul de a contrazice sefului suprem dreptul de a-ţi dicta ce să gîndeşti şi cum să trăiaşti?;
2. Trăind acum într-o lume mai liberă ca a noastră, ai ajuns cumva să crezi… ceea ce nu ai crezut în uriaşul lagăr de reeducare în spirit comunist care a fost România acelui timp? Adică ai ajuns să crezi că şeful, autoritatea, statul, poate interveni brutal în viaţa ta, dictîndu-ţi pînă şi gîndurile? Iar dacă ai ajuns să gîndeşti aşa, care este cauza? Căci este una exterioară înţeleg, de vreme ce aici ai dat măsura calităţii tale interioare refuzînd diktatul oricui asupra ta! Şi dacă este o cauză exterioară… aceasta nu poate fi decît lumea în care trăieşti…. Ori… nu trăieşti tu acolo într-o lume mai liberă şi mai bună decît a noastră?;
3.. Ce înţelegi tu prin «idealismul anticeauşist»?;
4. Deşi este a patra, este la fel de importantă ca şi prima întrebare: dă-mi te rog un singur exemplu, unul sigur, de poveste spusă de părinţii tăi, care să fie identică «poveştii» spuse nouă de doamna Corbea. Spune-mi doar titlul poveştii respective. Vei vedea că nu există o asemenea poveste.
Desigur, vorbesc de poveste, acea poveste pe care o spun bunicii şi părinţii copiilor la vîrsta fragedă a copilăriei, de multe ori seara, înainte de culcare; nu mă refer aici la povestirea (povestirea fiind o altă specie narativă), unor fapte, sau la exemple de genul «uite ce au păţit alţii care au făcut asta şi ai grijă, nu face ca ei». Precizez că acesta este motivul diferenţei de opinii dintre mine şi doamna Corbea, Povestea. Şi nu îl consider deloc o uzură inutilă, cîtă vreme Povestea este adresată copiilor noştri;
5. Aprobi cumva dezvoltarea la copii a unor trăsături de caracter cum ar fi cruzimea (asistă la o ardere pe rug bucurîndu-se), intoleranţa (solutia finală aplicată brotăcelului), turnătoria (cel care toarnă pe brotac primeşte recompensă), minciuna publică (dacă ar fi retractat cele spuse, deci dacă ar fi minţit brotăcelul scăpa, aspect pe care copilul îl sesizează uşor), laşitatea (chiar dacă ştie că nu acesta este adevărul, de frică, brotăcelul ar fi trebuit să tacă), egoismul (fiecare se gîndeşte doar la propria persoană, nu-şi strică petrecerea gîndind la brotăcel), lipsa de solidaritate, neîncrederea în celălat dusă pînă la însingurare absolută…
Nicăieri în “povestea” doamnei Corbea, aceste aspecte nu au coordonatele morale precizate; copilul nu are cum şti că este ceva rău în aceste „realităţi” care decurg din „Cîntăreţii bălţii”. Ai accepta dezvoltarea unor astfel de „calităţi” la copiii noştri?
Multumesc pentru intrebari, iata raspunsurile, mai jos:
1. De ce califici tu dreptul brotacelului de a-şi dedica viata şi gindurile sale căutării Adevărului ca fiind un gest « doar contra ». Contra cui ? Contra a ceea ce a decis şeful că trebuie să gîndească şi să facă toţi, inclusiv brotacul cel verde şi mititel?
Păi nu asta ai făcut tu, de ai ajuns la Rahova? Nu ai fost chiar tu brotacul cel verde şi mititel , prin curajul de a contrazice sefului suprem dreptul de a-ţi dicta ce să gîndeşti şi cum să trăiaşti ?
*** Uite de ce: brotacelul nu a inlocuit decretul sefului cu ceva mai bun, n-a oferit o alternativa. El spune doar „seful n-are dreptate”. In conditii din astea, daca nu ai argumente solide, dupa parerea mea, e mai bine sa-ti tii gura. Cand m-am opus lui Ceausescu & Co eu stiam si DE CE, adica stiam exact ce contrazic si cu ce trebuie inlocuit.
2. Trăind acum într-o lume mai liberă ca a noastră, ai ajuns cumva să crezi…ceea ce nu ai crezut în uriaşul lagăr reeducare în spirit comunist care a fost România acelui timp ? Adică ai ajuns să crezi că şeful, autoritatea, statul, poate interveni brutal în viaţa ta, dictîndu-ţi pînă şi gîndurile ? Iar dacă ai ajuns să gîndeşti aşa, care este cauza ? Căci este una exterioară înţeleg, de vreme ce aici ai dat măsura calităţii tale interioare refuzînd diktatul oricui asupra ta ! Şi dacă este o cauză exterioară…aceasta nu poate fi decît lumea în care trăieşti….Ori…nu trăieşti tu acolo într-o lume mai liberă şi mai bună decît a noastră ?
*** Nu am ajuns sa cred asta. Traind intr-o lume libera insa, iti asumi liber si regulile ei. Nu mai functionezi intr-un peisaj alcatuit numai din alb si negru. Ca sa nu mai spun ca aici nu-ti dicteaza nimeni cum sa gandesti: nici seful, nici statul, nici un fel de autoritate. Ti se poate cere sa executi un plan gresit, potrivit obligatiilor contractuale pe care ti le-ai asumat si esti liber sa nu-l executi, dar sa gandesti nu-ti dicteaza nimeni (cred ca aceeasi situatie e si in Romania acum).
3.. Ce înţelegi tu prin « idealismul anticeauşist » ?
*** Speranta ca prin inlaturarea lui Ceausescu Romania va fi devenit un loc in care se va fi putut trai civilizat, inca in timpul vietii celor care au trait si sub Ceausescu.
4. Deşi este a patra, este la fel de importantă ca şi prima întrebare : dă-mi te rog un singur exemplu, unul sigur, de poveste spusă de părinţii tăi, care să fie identică « poveştii » spuse nou ă de doamna Corbea. Spune-mi doar titlul poveştii respective. Vei vedea că nu există o asemenea poveste.
Desigur, vorbesc de poveste, acea poveste pe care o spun bunicii şi părinţii copiilor la vîrsta fragedă a copilăriei, de multe ori seara, înainte de culcare ; nu mă refer aici la povestirea (povestirea fiind o altă specie narativă), unor fapte, sau la exemple de genul « uite ce au păţit alţii care au făcut asta şi ai grijă, nu face ca ei » . Precizez că acesta este motivul diferenţei de opinii dintre mine şi doamna Corbea, Povestea. Şi nu îl consider deloc o uzură inutilă, cîtă vreme Povestea este adresată copiilor noştri
*** Sunt rare exemplele si de regula nu erau publicate in colectia „Povesti nemuritoare”. Totusi daca ai intamplator volumul „Basme Africane” din colectia „Biblioteca pentru Toti”, acolo se pot gasi mai multe exemple.
5. Aprobi cumva dezvoltarea la copii a unor trăsături de caracter cum ar fi cruzimea (asistă la o ardere pe rug bucurîndu-se), intoleranţa (solutia finală aplicată brotăcelului), turnătoria (cel care toarnă pe brotac primeşte recompensă), minciuna publică (dacă ar fi retractat cele spuse, deci dacă ar fi minţit brotăcelul scăpa, aspect pe care copilul îl sesizează uşor), laşitatea (chiar dacă ştie că nu acesta este adevărul, de frică, brotăcelul ar fi trebuit să tacă), egoismul (fiecare se gîndeşte doar la propria persoană, nu-şi strică petrecerea gîndind la brotăcel), lipsa de solidaritate, neîncrederea în celălat dusă pînă la însingurare absolută…
Nicăieri în „povestea” doamnei Corbea, aceste aspecte nu au coordonatele morale precizate; copilul nu are cum şti că este ceva rău în aceste „realităţi” care decurg din „Cîntăreţii bălţii”. Ai accepta dezvoltarea unor astfel de „calităţi” la copiii noştri?
*** Accept sau nu, aceste trasaturi sunt umane si sunt naturale, mai ales la copii. Ei SUNT intr-adevar cruzi, intoleranti, turnatori, mincinosi, lasi, egoisti, etc. Dar daca toata lumea le prezinta o realitate roz prin povesti, ei nu au oglinzi care sa ii faca sa si gandeasca, se culca pe urechea ca Binele invinge intotdeauna si ajung, ca adulti, doar sa-si refuleze aceste „calitati” pe care insa le scot la iveala ori de cate ori cred ca le tine figura.
Stefan,
Îţi răspund pe rind, fără a mai relua afirmaţiile tale din ecoul trecut :
1. brotăcelul era în domeniul abstractului, al infinitului, al ideilor; el chiar a inlocuit decretul sefului cu ceva mai bun, adica nu a incetat sa aspire spre adevar. Drumul spre adevăr este un urcus permament; universul este infinit urcusul – la fel… A te opri, inseamna a regresa.
Tu erai in domeniul concretului, de asta aveai o solutie si chiar si asa, cred era o aproximare si aceea.
2 Te înşeli. Trăieşti în lumea societăţii de consum. O lume în care, dacă nu eşti atent, termini prin a deveni doar un simplu consumator, utilizator. Uite cum au pătruns aceşti termeni în toate domeniile… Suntem consumatori de mesaje (în mass media), utilizatori de justitie, etc. În goana după confort – goana după confort intr-un context de preaplin material – oamenii uită de Dumnezeu şi mai nou, uită de ei însăşi; gîndesc aşa cum li se dictează, adică numai în termenii consumului. Tu eşti poet, ai şi o publicaţie – te refugiezi periodic pe meterezele Idealului. Pentru ceilalţi, alienarea devine cea mai fără de sens robie, dar şi cea mai eficace fiind greu de perceput sub stindardul lumii libere. P. Ţuţea făcea consideraţii extrem de judicioase pe marginea nelibertăţii induse de goana după confort.
3. Nu ţi se pare că exagerezi ?
Cei care au trăit sub Ceauşescu (şi tu ai trăit sub Ceauşescu), să fie cauza pierderii speranţei tale că în România se poate trăi civilizat ? Nu cei care au condus sub Ceauşescu şi au păstrat această conducere şi după decembrie ‘89 , recreind, reproducînd tot răul ce le stătea in putinţă să-l reproducă ?
4. Am să caut să citesc aceste „Basme africane”. Mă înteresează să văd în ce perioadă au fost scrise, sub influenţa cărei religii se afla populaţia acelor timpuri…
5. Eu nu vorbesc de a li se prezenta o realitate roz, eu sustin că trebuie să li se prezinte realitatea aşa cum este ea, dar cel puţin în primii ani ai copilăriei, trebuie operată o evaluare etică a acestei realităţi. Apoi, tot în aceşti ani, să li se prezinte modele de comportament precizînd care dintre ele sunt dezirabile, acceptate de societate, şi care nu, după caz.
1. Solutia mea nu era o aproximare. Eu nu m-am luptat cu dictatura pentru idealuri politice ci pentru libertatea presei si a expresiei. Brotacelul, daca citesti povestea, nu ofera nici o solutie, nici macar in abstract. El spune doar ca seful minte. Nu spune de exemplu ca problema n-are solutie. Daca ar spune asta, indirect seful ar avea, in felul lui, dreptate sa inlocuiasca numararea inutila cu balurile si distractiile.
Brotacelul insufleteste prin cautarile lui bolta cereasca si dincolo de moartea pamanteana, socotind in continuare stelele lui – daca citim povestea cu atentie pana la sfarsit.
2. Nu ma insel. Este o realitate ca toti se bat pentru sufletul nostru prin mijloace si metode care mai de care mai atragatoare, dar cu sila nu ni-l ia nimeni (nici in Romania, nici in SUA, unde traiesc).
3. Romania are, de prin ’90 incoace, conducatorii pe care-i merita. Cred ca am definit destul de bine „idealismul anticeausist” ca fiind naivitatea de a fi crezut ca prin disparitia dictatorului lucrurile se vor imbunatati in Romania.
4. Nu vad de ce am opera cu criterii religioase si antropologice locale in evaluarea unei povesti. In realitate procesul este invers: parintii aleg ce sa le citeasca copiilor. La varsta la care copii incep sa-si poata citi singuri povestile, ei pot deja opera valorizari si distinctii etice. Iar asta nu pe baza povestilor care le-au fost citite anterior (ei stiu ca alea sunt POVESTI) ci pe baza modelelor pe care le vad aplicate in realitatea sociala imediat inconjuratoare.
5. Din pacate exact asta sustii, ca povestea sa contina o „cheie politica”, un reper valoric. Iar eu sustin ca nu este necesar. Prezentarea modelelor de comportament nu se face prin povesti, mentin asta, ci prin solutionarea problemelor cotidiene de catre adulti. Un exemplu sunt copii crescuti exclusiv cu povesti din biblie, in comunitati sarace in care iau contact cu violenta si dezbinarea intre parinti, devenind ulterior infractori si criminali. Lecturile din biblie nu ajuta la nimic intr-un mediu in care tatal o bate pe mama copilului. Si ce mai morala sanatoasa au povestile acelea, dar ce pacat ca nu serveste decat celor care cresc intr-o morala sanatoasa.
Referitor la comentariile tale de la „Polemica”:
a. Modelul „Cantaretilor baltii”: In lume nu exista doar lapte si miere. A spune adevarul te poate costa viata. Ai grija cum il spui si cand il spui. E drept, iti castigi nemurirea, dar eroismul se plateste. „Cantaretii Baltii” il invata pe copil o realitate. „Punguta cu Doi Bani”, parca e un joc pe computer, unul dintre acelea in care nu conteaza cu cati te bati si daca ai arme, oricum ai trei vieti la dispozitie.
E mai moral sa spui copilului ca un biet cocos bea toata apa din fantana?
b. Daca copilul isi vede parintii bucurandu-se de suferintele cuiva, daca aceasta atitudine este cultivata in familia lui (bineinteles, nu e vorba de suferintele copilului insusi) va decide ca suferinta brotacelului e un lucru bun. Daca nu, va decide ca e rau. Povestea va fi filtrata prin experienta de viata a copilului.
Raspunsul la intrebarea esentiala cu privire la „intorsul obrazului” este cat se poate de superficial. Arunca o privire in Biblie si vezi ce spune Iisus despre intoarcerea celuilalt obraz. Daca e nevoie, iti reproduc citatul cu exactitate, dar deocamdata iti las placerea sa te documentezi. Cocosul are ocazia sa intoarca si celalalt obraz in clipa cand i se ia punguta, si ATUNCI N-O FACE. Ulterior, da, e in legitima aparare (am mai fost de acord cu asta). Dar el, in loc sa intoarca si celalalt obraz atunci cand religia crestina recomanda intoarcerea celuilalt obraz, adica in chiar momentul ofensei, devine dintr-o data nazdravan si provoaca cele mai negre sentimente din boier sa fie exprimate si puse in practica. Exact ca Brotacelul si seful cu pete rosii pe burta? Hm 🙂
Mentin opinia ca forma, ambientul, conteaza mai mult decat continutul la o poveste, deoarece continutul real transmis de o poveste este rezultanta dintre mesajul propriu-zis al povestii si mediul social in care traieste copilul. Stiai ca la o analiza atenta povestirile Fratilor Grimm se numara printre cele mai violente texte scrise pentru copii vreodata? (o sursa credibila: http://www.childrenssoftware.com/articles/violence.html).
Am fost si eu candva fascinat de Piaget, dar cele ce spun mai sus nu vin in contradictie cu epistemologia genetica. Dimpotriva, completeaza cu o perspectiva chomskyana (Noam Chomsky) teoria (absurda in opinia mea) ca ne nastem ca niste table pe care nu e scris nimic. Poate ca SCRIS nu e nimic, dar asta nu inseamna ca nu avem, inca de la nastere, comportamente preinregistrate, dintre care cel al imitatiei este de departe cel mai puternic, atunci cand discutam de caracterul social sau chiar doar gregar al omului.
Sper ca m-am exprimat destul de coerent. Ceea ce vreau sa demonstrez (si cred ca am reusit) este ca povestile in sine sunt pretexte prin care transmitem copiilor nostri, altfel cat se poate de capabili sa isi aleaga reperele etice pe baza comportamentului nostru (si nu pe baza povestilor anterior relatate) experiente de viata, amintiri. Le stimulam mintea, dialogam, ii educam. Dar EFECTIV nu prin povesti ci prin FAPTUL CA LE SPUNEM POVESTI. Nu prin rigurozitati morale si etice, ci prin tonul vocii noastre vizavi de evenimente care solicita atitudini.
In final, probabil ca un cartof curatat impreuna cu un copil valoreaza cat zece povesti la un loc. Ah, cum sa pozitionam etic si moral cartoful? 😉
Ştefan, iti raspund in line:
Ştefan Maier: – Solutia mea nu era o aproximare. Eu nu m-am luptat cu dictatura pentru idealuri politice ci pentru libertatea presei si a expresiei.
Aurora Mihacea: – Poţi să îmi spui, de ce consideri că în condiţiile dure ale dictaturii ceauşiste libertatea presei şi a expresiei nu erau la propriu un ideal? Nu pot să cred că nu ştii ce rol ii era fixat de aparatul de partid şi de stat presei – acela de organ de propagandă comunistă şi orice regîndire a rolului presei (care să facă posibilă libertatea presei), era clar gindit de partid ca act politic chiar daca tu nu-l considerai aşa.
Ştefan Maier: – Brotacelul, daca citesti povestea, nu ofera nici o solutie, nici macar in abstract. El spune doar ca seful minte. Nu spune de exemplu ca problema n-are solutie. Daca ar spune asta, indirect seful ar avea, in felul lui, dreptate sa inlocuiasca numararea inutila cu balurile si distractiile.
Aurora Mihacea: “MUTARE STRATEGICĂ“: Am citit povestea; dovada este la rubrica Polemica, atît în prima pagină (materialul «Noua Ordine Mondiala… în Cîntăreţii bălţii»), cît şi la ecourile însoţitoare unde mi-am expus în polemica dintre mine şi d-na Corbea secondată de tine, cea mai mare parte a motivelor pe care mă bazez în exprimarea opiniilor mele despre „Cîntăreţii bălţii“. Doar datorită faptului că în plină polemică ai decis sistarea discuţiilor din acel loc (Rubrica “Polemica”) şi continuarea lor în cadrul altei rubrici («Universul Copilăriei»), mi-au rămas majoritatea ecourilor în care îmi expuneam argumentele (si din care cititorul ar fi înţeles cît de atent am citit povestea d-nei Corbea) la acea pagină de la «Polemica».
Aşa cum am arătat, “problema“ în care era era implicat brotăcelul, era aceea a căutării adevărului. Aşa cum a arătat K.R. Popper, cel care recunoaşte prezenţa şi rolul erorii în cunoaştere, singura soluţie a acestei probleme este CONTINUAREA CĂUTĂRII ADEVĂRULUI. Nimeni, nici măcar un şef, oricît de mare ar fi el, nici măcar un autor, oricît de talentat ar fi el, nu poate răpi această căutare, definitorie pentru fiinţa umană, fără riscul coborîrii în sfera SUBUMANULUI.
În plus, nimeni nu are dreptul să îţi dicteze ce să faci cu viaţa ta – să cauţi adevărul sau nu. Deci aici te contrazici. Ceauşescu a încercat să îţi impună o minciună despre rolul presei (acela de megafon al ideologiei comuniste). Tu ai refuzat minciuna, şi ai strigat «seful minte» cînd ai luptat pentru libertatea presei si a expresiei adică pentru Adevăr, adevăr care, în condiţiile dure ale dictaturii, chiar era un Ideal interzis de şef… În acest fel, ai refuzat condiţia subumană impusă de dictator.
Deci, există o contradicţie flagrantă între ceea ce profesezi aici şi propriile tale fapte.
Mai departe Stefan, spui:
«Brotacelul insufleţeste prin căutarile lui bolta cereasca şi dincolo de moartea pămînteana, socotind în continuare stelele lui – dacă citim povestea cu atenţie pînă la sfîrşit.»
Răspunsul meu: “PEDEAPSA NEODIHNEI“: Nu contest; o însufleţeşte prin neliniştea sufletului său. Neliniştea sugerează neodihna, nu-i aşa? Nici după moarte sufletul Brotăcelului nu are linişte, nu-şi găseşte odihna dacă a îndrăznit să aibă curajul opiniei aici, pe pămînt! O morală extrem de… ”democratică”. Chiar dacă tu te faci că nu vezi această morală (căci povestea are o morală, exact aceasta!), mintea copiilor nu o să îţi ceară ţie voie să o înţeleagă…!
Ştefan Maier: – Nu ma insel. Este o realitate ca toti se bat pentru sufletul nostru prin mijloace si metode care mai de care mai atragatoare, dar cu sila nu ni-l ia nimeni (nici in Romania, nici in SUA, unde traiesc).
Aurora Mihacea: FAPTELE OMULUI AU DIMENSIUNE ETICĂ; «CÎNTĂREŢI BĂLŢII», CEA MAI NEREALISTĂ POVESTE: Rescrierea mentalului impusă de ascensiunea societăţii de consum, începută încă din copilărie (dacă ar fi chiar şi numai prin acţiunea repetitivă a reclamelor ce dau ca valori supreme bunurile materiale), nu va mai fi uşor de perceput ca act de siluire a vointei. Ca să poti rescrie mentalul trebuie distrus axul – valorile morale.
Din dorinta de a scrie o poveste absolut realistă d-na Corbea a obţinut o poveste fără dimensiune etică. Nu spune copiilor care nici nu au habar despre dictatură ce este rău în ea şi nici în şirul faptelor descrise. Asta înseamnă ca nu îi educă în spiritul realităţii, cum susţine, căci în realitate noi am simţit încărcătura morală negativă a faptelor dictaturii iar copiii trebuie avertizaţi asupra acesteia.
Dacă în Vechea Poveste, autorul se servea de fabulos pentru a reda aspecte ale realităţii, în Noua Poveste autorul se serveşte de fabulos pentru a-i răpi realităţii umane dimensiunea etică. Căci în realitate toate faptele omului, şi dictatura este o astfel de faptă, au o încărcătură morală pozitivă sau negativă, fiind percepute în registru etic. De aceea afirm: „Cîntăreţii bălţii” este cea mai nerealistă “poveste”.
Ştefan Maier: Romania are, de prin ’90 incoace, conducatorii pe care-i merita.
Aurora Mihacea – La acest punct eu ţi-am spus opinia mea (aceea că românii nu au nici conducătorii şi nici măcar soarta pe care o merită), în altă rubrică. Voi cere cititorilor de aici, pentru a se lămuri, să intre la rubrica ”Hyde Park” la articolul d-lui Aurel Popescu, „Ce se vede din ceea ce este”, unde vor găsi ultimul ecou postat de mine astăzi, în care făcînd apel la doi jurnalişti integri (Valerian Stan şi Tia Şerbănescu), îmi motivez afirmaţiile.
Ştefan Maier: – Cred ca am definit destul de bine \”idealismul anticeausist\” ca fiind naivitatea de a fi crezut ca prin disparitia dictatorului lucrurile se vor imbunatati in Romania.
Aurora Mihacea: – Adică ţi-ai închipuit că doar dispariţia lui…. fără a fi demolat şi sistemul comunist, ar fi fost suficienta pentru a trăi normal? Aici nu ştiu dacă am înţeles bine.
Ştefan Maier: – Nu vad de ce am opera cu criterii religioase si antropologice locale in evaluarea unei povesti.
Aurora Mihacea: „NU EXISTA POVESTI VIDATE DE REALITATEA SPIRITUALA”: Pentru că poveştile nu apar pe un teren gol, ele apar într-un spaţiu cultural, respiră valori, exprimă mentalităţi, obiceiuri, cutume.
Dacă nu ar rămîne în urma noastră decît poveştile, s-ar putea reconstitui uşor caracteristicile lumii în care am trăit. Păi nu pe baza poemelor Homerice ştim atîtea despre Grecia din epoca ei îndepărtată, nu pe baza lor s-a descoperit Troia, nu pe baza poemului lui Ghilgameş ştim aţîtea despre assiro- babilonieni, şamd?
Nu spui tu că poveştile trebuie să trimită la realitate? Ori, ştim doar, există şi o realitate spirituală, care nu poate să nu fie prezentă în poveşti, chiar dacă este „locală”, peste tot, în fiecare… loc al acestei lumi. Sau vrei să operăm cu criterii religioase şi antropologice… indiene de exemplu, în evaluarea unei poveşti din spaţiul cultural românesc? Sau cu criterii de evaluare creştine în înţelegerea poveştilor şi legendelor unor triburi păgîne?
Ştefan Maier: In realitate procesul este invers: parintii aleg ce sa le citeasca copiilor. La varsta la care copii incep sa-si poata citi singuri povestile, ei pot deja opera valorizari si distinctii etice. Iar asta nu pe baza povestilor care le-au fost citite anterior (ei stiu ca alea sunt POVESTI) ci pe baza modelelor pe care le vad aplicate in realitatea sociala imediat inconjuratoare.
Aurora Mihacea: Da, ei pot opera valorizari şi distinctii etice la vîrsta cititului, aici suntem de acord. Mai departe ce spui tu ? Păi… spui că aceşti copii pot învăţa:
– «nu pe baza poveştilor care le-au fost citite anterior» (cred şi eu, dacă ar fi o poveste fără conţinut, la care contează doar imaginea, forma şi nu continutul aşa cum susţii tu că ar trebui să fie o poveste…), «ci pe baza modelelor pe care le vad aplicate in realitatea sociala imediat inconjuratoare.” Aici suntem de acord; copilul învaţă şi pe viu. Ce te faci insă dacă în realitatea înconjurătoare copilul nu vede aplicat nici un model de dictatură? Ce te faci dacă istoria merge înainte şi realitatea respectivă nu mai este? Pentru că aceasta, dictatura, este subiectul ales să fie transmis doar in formă de o perpetuă petrecere de autoarea “Cintăreţilor bălţii”.
Chiar tu spui, că la modul democratic în care îţi creşti copiii –te citez din memorie-, acestora le-ar fi greu să înţeleagă ce este dictatura. Aşadar, d-na Corbea susţine că a scris o poveste care să pregătească pe copii pentru o realitate despre care nu le spune nimic adevărat (dictatura nu e o petrecere !), iar tu susţii că este OK aşa, povestea transmite mai mult forma, iar copiii învaţă cu ochii lor, pe viu; pe viu însă, dictatura nu mai este! Asta nu înseamnă că te contrazici?
Încă ceva: nu poţi pregăti copiii pentru realitate, fără a transmite informaţii despre ea. Iată de ce, în pregătirea pentru realitate conţinutul poveştilor – mai ales a celor realiste – contează la fel de mult ca şi forma lor. Am spus-o, toate poveştile, legendele şi miturie ne dau informaţii despre realitatea epocii si am şi dat exemplul poemelor homerice… Conţinutul lor este atit de bogat încît toate obiceiurile unei comunităţi de mult apuse, pînă şi gusturile culinare sau moda vremii se pot reconstitui doar din ele, exact ca în poveste.
Ştefan Maier: Din pacate exact asta sustii, ca povestea sa contina o \”cheie politica\”, un reper valoric.
Aurora Mihacea: DICTATURA – “DINCOLO DE BINE ŞI DE RĂU”? De mai bine de două milenii, de cînd s-a născut filosofia şi morala odată cu ea, binele şi răul sunt categorii ale moralei şi nu ale politicii. În funcţie de rezultatele sale, o politică poate fi evaluată ca fiind benefică, bună pentru oamenii care îi suportă consecinţele sau rea. Să spui ca as dori o cheie politică atunci cînd cer doar cheia realităţii – să se spună clar dacă dictatura, interogatoriul, turnătoria, execuţiile, au fost sau nu un lucru rău pentru oameni – mi se pare cam prea exagerat. Sincer. Incep sa simt discuţia noastră alunecînd într-o zonă… să-i zicem crepusculară… Dar… dacă tu consideri că dictatura este dincolo de bine şi de rău… este opţiunea ta.
Ştefan Maier: Iar eu sustin ca nu este necesar. Prezentarea modelelor de comportament nu se face prin povesti, mentin asta, ci prin solutionarea problemelor cotidiene de catre adulti.
Aurora Mihacea: Am mai spus: Realitatea despre care a recunoscut autoarea poveştii „Cîntăreţii bălţii”, că a dorit să transmită cunoştinţe copiilor este dictatura. Astăzi, copiii României şi nici ai tăi Ştefan, nu au unde să mai vadă modele de comportament prin care să fie abordate, depăşite sau soluţionate probleme specifice dictaturii. Deci, te rog, nu te mai contrazice.
Ştefan Maier: Un exemplu sunt copii crescuti exclusiv cu povesti din biblie, in comunitati sarace in care iau contact cu violenta si dezbinarea intre parinti, devenind ulterior infractori si criminali. Lecturile din biblie nu ajuta la nimic intr-un mediu in care tatal o bate pe mama copilului. Si ce mai morala sanatoasa au povestile acelea, dar ce pacat ca nu serveste decat celor care cresc intr-o morala sanatoasa.
Aurora Mihacea: EU CRED ÎN INFLUENŢA BENEFICĂ A BIBLIEI În primul rînd, o precizare – eu nu am luat în considerare astfel de familii unde se crează un clivaj traumatizant între practicarea Exclusivă a unei educaţii după precepte biblice (în România educaţia este dobindită în instituţii şi medii familiale precumpănitor laice) şi o violenţa extremă, prezentă în familiile respective.
Sincer, situaţia descrisă de tine, este o excepţie. În mod normal, în mediile sărace, cu violenţă familială extremă, se uită şi cele zece porunci, ce să mai vorbim de timpul şi interesul necesar unei educaţii religioase serioase..
Dar chiar şi luînd în considerare exemplul oferit de tine, refuz să cred că:
a) nu are nici un rost cuvîntul Bibliei în aceste medii, că nu aduce nici o alinare şi că în mod automat toţi copiii care trăiesc în aceste familii deşi cunosc morala creştină ajung infractori ;
b) nu cred nici că toţi dintre aceia care au ajuns infractori cunoscînd totuşi cuvîntul Bibliei nu au avut remuşcări şi nu au revenit la drumul cel bun, ceea ce înseamnă că totuşi, deşi cu întîrziere, semenul rătăcit revine la normal prin puterea moralei din Biblie;
c) soluţia oferită de tine ar fi: de vreme ce în aceste medii nu serveşte la nimic morala exemplară, aceea a Bibliei, să nu le mai oferim absolut nici o situare morala, nici măcar cea minimă, din poveşti… ! Căci, din partea exemplului părinţilor pe care îl profesai mai sus nu este nici o speranţă, de vreme ce tu însuţi îi scoţi din cauză arătînd că nu respectă nici o morală aceşti părinţi din astfel de medii.
Ştefan Maier : Referitor la comentariile tale de la \”Polemica\”:
a. Modelul \”Cantaretilor baltii\”: In lume nu exista doar lapte si miere. A spune adevarul te poate costa viata. Ai grija cum il spui si cand il spui. E drept, iti castigi nemurirea, dar eroismul se plateste. \”Cantaretii Baltii\” il invata pe copil o realitate.
Aurora Mihacea: «PASUL». Da, iată cum arată această realitate în mintea unui copilaş care aude respectiva «poveste»: dictatorul este un nenea tare cumsecade, care doreşte ca toată lumea să cinte şi să danseze toată viaţa într-o petrecere continuă ; «geniul» este un nenea care ne sîcîie cu o numărătoare fără rost; turnătorul, un băiat care dacă e recompensat sigur că este isteţ; “interogatoriul”, este un cuvînt mai greu pe care cineva îl spune dar se uită ; execuţiile sunt prilej de mare bucurie pentru majoritatea oamenilor. Asta este realitatea pe care a reuşit s-o transmită unor copii de vîrsta poveştilor, copii care nu au cunoscut în viaţa lor dictatura, povestea «Cîntăreţii bălţii»..
Morala acestei poveşti: nu spune adevărul în care crezi ci o minciună – aceea pe care o impune dictatorul, ca să îţi scapi pielea, nu trebuie să ai curajul opiniei ci să te aliniezi majorităţii. Aici demonstrez o altă contrazicere a ta, şi anume a afirmaţiei tale că această poveste nu ar transmite nici o morală. Citez din ecoul tău de la editorialul d-nei Corbea „O floare pentru Haralambie” în care ne spui că d-na Corbea scrie, citez: „evitand generalizarile, implicatiile filosofice, etice si morale bagate cu furca in ochii cititorului”.
Din ce am spus mai sus, se vede clar că d-na Corbea transmite o morală: supune-te, aliniază-te, ca să-ţi scapi pielea spune ce ţi se dictează! Iar tu spui că „povestea” respectivă evită implicaţiile morale?
Parcă am mai auzit o asemenea morală care ne ţinea în chingile fricii în dictatura ceauşistă… De la “Cîntarea României” la „Cîntăreţii bălţii”, nu e decît un pas!
Ştefan Maier: \”Punguta cu Doi Bani\”, parca e un joc pe computer, unul dintre acelea in care nu conteaza cu cati te bati si daca ai arme, oricum ai trei vieti la dispozitie.
Aurora Mihacea: Este părerea ta şi eşti liber să o ai. După cum şi eu sunt liberă să-ţi spun că în opinia mea, povestea «Cîntăreţii bălţii», cu turnătoria, interogatoriul, bătăile şi arderea pe rug în deplină voioşie a personajelor, spusă copilului înainte de culcare, este un adevărat coşmar. Un coşmar moral. Bineînţeles este opinia mea şi nu oblig pe nimeni să mi-o accepte. Eu doar o expun cu onestitate, la fel după cum procedezi şi tu cu opinia ta.
Ştefan Maier: E mai moral sa spui copilului ca un biet cocos bea toata apa din fantana?
Aurora Mihacea: «POVESTEA – ÎNGEMĂNARE DE FABULOS ŞI REALITATE»: Asta, Ştefan, ţine de fabulosul specific poveştii, ştii bine asta. Ca să vezi că am dreptate, îţi întorc întrebarea: Este mai moral să spui copiilor că broscuţele pot vorbi? Că au aparate cu ajutorul cărora numără stelele de pe cer?
Deci vezi… eu nu atac această trăsătură caracteristică a poveştii – aceea că apelează la fabulos, ba chiar admir fantezia şi imaginile magice create de d-na Corbea pe linia fabulosului. Eu nu atac fabulosul din poveste, ci acea parte despre care dînsa afirmă că este realitatea de care copiii au nevoie: dictatura ca fiind «dincolo de bine şi de rău» ba parcă mai mult către bine, căci în «poveste» vedem dictatura ca petrecere, recompensarea faptelor dictaturii…. Atit.
Ştefan Maier: Daca copilul isi vede parintii bucurandu-se de suferintele cuiva, daca aceasta atitudine este cultivata in familia lui (bineinteles, nu e vorba de suferintele copilului insusi) va decide ca suferinta brotacelului e un lucru bun. Daca nu, va decide ca e rau. Povestea va fi filtrata prin experienta de viata a copilului.
Aurora Mihacea: Deci laşi educaţia morală a copiilor la latitudinea capacităţii empatice a părinţilor şi a gradului lor de bunăcredinţă şi educaţie? De ce să lipsim copiii de aceste trei calităţi pe care le poate avea autorul unei poveşti – educaţie, bunăcredinţă şi capacitate empatică ? Iar cu acei copii din mediile sărace de care vorbeai, care nu au părinţi care să le ofere un exemplu moral ci un contraexemplu… ce faci? Ei cum vor decide, pe baza cărui exemplu? Şcoala îi preia la şapte ani, pînă atunci să crească într-un vid moral?
Ştefan Maier: Raspunsul la intrebarea esentiala cu privire la \”intorsul obrazului\” este cat se poate de superficial. Arunca o privire in Biblie si vezi ce spune Iisus despre intoarcerea celuilalt obraz. Daca e nevoie, iti reproduc citatul cu exactitate, dar deocamdata iti las placerea sa te documentezi. Cocosul are ocazia sa intoarca si celalalt obraz in clipa cand i se ia punguta, si ATUNCI N-O FACE. Ulterior, da, e in legitima aparare (am mai fost de acord cu asta). Dar el, in loc sa intoarca si celalalt obraz atunci cand religia crestina recomanda intoarcerea celuilalt obraz, adica in chiar momentul ofensei, devine dintr-o data nazdravan si provoaca cele mai negre sentimente din boier sa fie exprimate si puse in practica. Exact ca Brotacelul si seful cu pete rosii pe burta? Hm 🙂
Aurora Mihacea:
a) O să-mi permit o mică glumă: mai întîi, palma primită de cocoş pe un obraz, a fost luarea punguţei, ca să-i întoarcă şi al doilea obraz, cocoşul ar fi trebuit să aibă şi o a doua punguţă! Altfel, ar fi trebuit să îl roage să îl mănînce fript neavînd ce alt obraz – punguţă – să îi ofere..
Lăsînd gluma la o parte, ar fi putut să îl lase pe hoţul de boier în plata Domnului. Dar, cocoşul şi-a făcut datoria creştinească şi a înştiinţat pe boier că încalcă una din cele zece Porunci: să nu furi! Cine ştie, poate boierul nu observase că este un cocos cu statut de om (la momentul respectiv boierul nici nu ştia că acest cocoş poate vorbi) şi trebuia să îl avertizeze că era asemeni omului şi că cine îi fura punguţa devenea hoţ păcătuind amarnic prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Drept pentru care a alergat şi şi-a cerut punguţa, punînd în temă pe boier că este un cocoş asemeni omului şi că trebuie să îi dea înapoi punguţa.
Dar, deşi cocoşul i-a făcut un bine avertizîndu-l, boierul cel hoţ tot necreştineşte a procedat…
b) E adevărat că Isus a spus «Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau; iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt», dar să nu uităm şi că aceasta este o poveste creată în popor, unde percepţia laică este îngemănată cu cea religioasă, unde sacrul este împletit cu profanul şi unde practica creştină nu este o aplicare «stricto sensu» a preceptelor biblice.
c) nu înţeleg de ce procedezi aşa: nu ştiu de ce la rubrica „Hyde Park” îi condamnai pe cei oropsiţi („au conducătorii pe care îi merită”); acum, aici, iei apărarea celui rău şi spui că tot cocoşul este de vină pentru că trezeşte cele mai negre sentimente din boierul… hoţ!
Ştefan Maier: Mentin opinia ca forma, ambientul, conteaza mai mult decat continutul la o poveste, deoarece continutul real transmis de o poveste este rezultanta dintre mesajul propriu-zis al povestii si mediul social in care traieste copilul.
Aurora Mihacea: Am demonstrat deja că nu contează mai mult forma la poveste, ci în aceiaşi măsură şi forma şi conţinutul. Dar, este foarte adevărat că şi mediul în care trăieşte copilul are un rol important. Însă, repet, despre dictatură era vorba în povestea pusă în discuţie, ori, dictatură nu mai există şi copilul nu poate învăţa pe viu. Repet că această afirmaţie este una care contrazice o altă afirmaţie a ta anterioară în care te declarai adeptul educaţiei doar pe baza exemplului personal, al părinţilor în contextul ambiental Am arătat deja de ce este o contrazicere.
Ştefan Maier: Stiai ca la o analiza atenta povestirile Fratilor Grimm se numara printre cele mai violente texte scrise pentru copii vreodata? (o sursa credibila: http://www.childrenssoftware.com/articles/violence.html).
Aurora Mihacea: Mulţumesc pentru sursă. Dar acest argument nu rezistă. Nu rezistă pentru că la Fraţii Grimm există dimensiunea etică a poveştii. În poveştile Fraţilor Grimm, copilului i se spune cine este personajul cel Rău şi cine este personajul cel Bun, iar situaţiile descrise cu toate violenţele de care vorbeşti sunt poziţionate moral, copilul este înştiinţat că violenţele sunt exercitate de forţele răului, că nu sunt un model de urmat. Ceea ce la «Cîntăreţii bălţii» nu vei găsi nici dacă vei căuta cu lumînarea!
Ştefan Maier: Am fost si eu candva fascinat de Piaget, dar cele ce spun mai sus nu vin in contradictie cu epistemologia genetica. Dimpotriva, completeaza cu o perspectiva chomskyana (Noam Chomsky) teoria (absurda in opinia mea) ca ne nastem ca niste table pe care nu e scris nimic. Poate ca SCRIS nu e nimic, dar asta nu inseamna ca nu avem, inca de la nastere, comportamente preinregistrate, dintre care cel al imitatiei este de departe cel mai puternic, atunci cand discutam de caracterul social sau chiar doar gregar al omului.
Aurora Mihacea: Altă contrazicere: spui, ceea ce este adevărat, că «avem, inca de la nastere, comportamente preinregistrate, dintre care cel al imitatiei este de departe cel mai puternic», dar recomanzi ca acelor copii care trăiesc în medii sociale sărace şi care nu au sprijin nici în învăţătura Bibliei (părerea ta!), să nu le oferim nici o idee de ce este bine sau rău şi să îi lăsăm în puterea exempului dat de părinţii lor, pe care se vor apuca… să-i imite!!
Ştefan Maier: Sper ca m-am exprimat destul de coerent.
Aurora Mihacea Coerenţa este calitatea unei argumentări de a conţine contraziceri, Ştefan.
Ştefan Maier: Ceea ce vreau sa demonstrez (si cred ca am reusit) este ca povestile in sine sunt pretexte prin care transmitem copiilor nostri, altfel cat se poate de capabili sa isi aleaga reperele etice pe baza comportamentului nostru (si nu pe baza povestilor anterior relatate) experiente de viata, amintiri…
Aurora Mihacea: Sigur că reperele etice sunt oferite copiilor ŞI de comportamentul nostru. Eu nu neg asta. Dar neg faptul că îi poţi lăsa numai în puterea exemplului părinţilor lor – unul din motive îl spui chiar tu, vorbind despre exemplele oferite de anumiţi părinţi din mediile sărace. Alt motiv este faptul că exemplele pe viu despre experienţe deja trecute ale omenirii nu ai cum să le oferi. Şi în fine, un altul este faptul că nu există act de comunicare fără a transmite ceva, un mesaj cu un anumit conţinut; în cazul nostru, nu există poveste care să nu transmită o învăţătură, o morală. Iar «Cîntăreţii bălţii» transmite morala fricii, a lui scapă-ţi pielea nu contează ce gîndeşti, ce crezi, a alinierii. O asemenea morală, nu poate aduce o lume mai bună.
Ştefan Maier: Le stimulam mintea, dialogam, ii educam.
Aurora Mihacea: Da, le-o stimulăm. Dar în ce direcţie cu o aşa morală ca cea din «Cîntăreţii bălţii»?
Ştefan Maier: Dar EFECTIV nu prin povesti ci prin FAPTUL CA LE SPUNEM POVESTI.
Aurora Mihacea: Şi prin poveşti ŞI prin faptul că le spui poveşti ! De ce elimini puterea a ceea CE le spui ?
Ştefan Maier: Nu prin rigurozitati morale si etice, ci prin tonul vocii noastre vizavi de evenimente care solicita atitudini.
Aurora Mihacea: Şi cum va înţelege din tonul tău că fapta turnătorului este gravă, cea a torturilor şi mai gravă, cea a arderii pe rug, a execuţiei, a petrecerii în timpul acesteia sunt din ce în ce mai grave, prin ton din ce în ce mai ridicat ? Nici super-soprană să fii nu ai face faţă ! Exclus, doar din puterea exemplului şi ton, nu poţi oferi repere etice corespunzătoare copiilor. De ce elimini puterea Cuvîntului ?
Ştefan Maier: In final, probabil ca un cartof curatat impreuna cu un copil valoreaza cat zece povesti la un loc.
Aurora Mihacea. Da, ai dreptate. Dar, eu nu contest puterea exemplului ci spun că Doar exemplul, nu este suficient.
Stefan Maier: Ah, cum sa pozitionam etic si moral cartoful? 😉
Aurora Mihacea: Cartoful este poziţionat de mama natură… nu de un om, fie acesta chiar şi un talentat autor.
Cu admiratie pentru rabdarea si grija cu care ai luat fiecare propozitie si ai interpretat-o si avand in vedere ca punctul meu de vedere a fost prezentat integral, ma opresc aici.
DOUĂ ERORI
Revin cu scuzele de rigoare, spre a preciza că în textul ecoului meu anterior, s-au strecurat două erori.
1. Textul următor, conţine cuvîntul oropsiţi. Corect este “manipulabili”, deoarece acesta este cuvîntul folosit de Ştefan. Deci, următorul text este eronat:
«c) nu înţeleg de ce procedezi aşa: nu ştiu de ce la rubrica „Hyde Park” îi condamnai pe cei oropsiţi („au conducătorii pe care îi merită”); acum, aici, iei apărarea celui rău şi spui că tot cocoşul este de vină pentru că trezeşte cele mai negre sentimente din boierul… hoţ!»
Corect este:
« c) nu înţeleg de ce procedezi aşa: nu ştiu de ce la rubrica „Hyde Park” îi condamnai pe cei manipulabili („au conducătorii pe care îi merită”); acum, aici, iei apărarea celui rău şi spui că tot cocoşul este de vină pentru că trezeşte cele mai negre sentimente din boierul… hoţ!
Aici voi adăuga şi că, acest cocoş luptă într-un fel impotriva… manipulării sale de către boier!»
2. A doua eroare se datoreaza probabil, faptului că am şters din nebăgare de seamă o negaţie, respectiv cuvîntul «nu» din următorul pasaj:
”Aurora Mihacea: Coerenţa este calitatea unei argumentări de a conţine contraziceri, Ştefan”
Corect este:
„Aurora Mihacea : Coerenţa este calitatea unei argumentări de a nu conţine contraziceri, Ştefan.”