Discul arămiu al Soarelui se retrage în Mare, lăsînd lumina Lunii să răcorească Pămîntul pîrjolit. Briza iodată a mării răcoreşte Glia, plantele şi vieţuitoarele ostenite de atîta căldură. Şi nu sîntem decît la începutul verii.
Găurile provocate în ozonul protector de năsubuinţa noastră, de-a lungul ultimului secol, îşi spune cuvîntul.
Acum ne gîndim cum să peticim Sfera de Ozon. Dar cum sîntem dezbinaţi, nu prea avem şanse de reuşită. Da,…, totul ne dezbină, religia, cultura, etapa de dezvoltare al fiecărei naţiuni, şi toate astea pe fundalul unei integrări pe care o dorim, dar n-o înţelegem în sensul corect. Ne străduim pentru o integrare în sfere de influenţă economico-politică, nu o integrare în care toţi să avem acelaşi scop, de-a salva natura, ecologia şi implicit de-a ne salva pe noi inşine.
Am progresat mult în ultimul secol, dar progresul l-am folosit în primul rînd pentru distrugere, apoi pentru sfere de influenţă, ca într-un final să-l folosim în scopuri utile. În această ordine ne-am învrăjbit, am creat bariere politico-economice, bariere care au transformat sentimentul de frustare al celor slabi, în sentiment de răzbunare. Am creat sentimentul de neîncredere, iar acum luptăm să indreptăm lucrurile.
Ceea ce am distrus într-un secol ne va lua cîteva secole să ne refacem. Natura şi barierele create ne vor permite? Optimiştii spun că da. Pesimiştii (optimişti bine informaţi), se gîndesc la strămutări pe alte meleaguri, în sfere ecologice.
Nu, nu ne luptam sa indreptam lucrurile. O fac numai o parte dintre noi. O alta parte isi urmeaza interesele, in nepasare fata de ziua de maine. O alta parte nu intelege si nici nu incearca.
Marea noastra problema este ca, desi natura este mai puternica decat pare si isi va gasi mereu noi stari de echilibru, este foarte posibil ca specia umana sa nu aiba loc in cele viitoare.
Preastimate domnule Gross, George Gross,
Apreciez buna intenţie, de a ne informa, folosind calitatea dv. de scriitor SF, cu nota „1” (unu), nu atât pentru greşelile gramaticale inerente din text, căci noi toţi facem acest gen de greşeli, cât pentru faptul că sunteţi convins că ne informaţi şi în fond ne dezinformaţi, aveţi impresia că formaţi dar în fond deformaţi sufletele şi minţile cititorilor ideilor dv.
Climatologia care v-a inspirat aceste rânduri referitoare la stratul de ozon găurit, nu este o ştiinţă, este o credinţă! O credinţă considerată adevăr – cum spune DEX-ul (adevăr aprioric, spun eu) – şi exploatată, este o religie (Isaia 44:10); deci o religie cu un dumnezeu modern! Clerul acestei religii se consideră oameni de ştiinţă dar ei emit numai informaţii probabile, timpul probabil, vremea probabilă, direcţia probabilă a vântului şi alte probabilităţi, asemănându-se din acest punct de vedere, cu ştiinţele oculte; aceasta nu înseamnă că nu există şi o fărâmă de adevăr ştiinţific, ca de altfel în cazul tuturor religiilor. Climatologii, la fel ca şi preoţii oricărei religii se felicită unii pe alţii, se slăvesc, se sfinţesc, se preasfinţesc şi ajung unii chiar Academicieni cu A mare, influenţând politicile ţărilor mari şi mici, importante sau mai puţin importante. Ajungându-se până acolo încât să fie păcăliţi marii conducători ai plebei mondiale. A se vedea „Acordul de la Kioto”, marea păcăleală a sfârşitului de secol XX.
Climatologia nu este în stare să facă un bilanţ energetic al Pământului şi emite, prin preasfinţii ei, tot felul de ipoteze pe post de adevăr, cum este şi acest strat de ozon al Pământului sau …, dar mai bine să nu vorbesc şi de altă aberaţie climatologică pentru a nu încurca lucrurile, ipotezele.
Oxigenul şi ozonul sunt izomeri, adică, conţin în molecula lor acelaşi fel de atomi. Când a fost creat acest fel de atom, de oxigen, Creatorul a ţinut seama ca acest element să aibe nişte proprietăţi care să folosească la producerea de energie, de tot felul, necesară vieţii, în general şi creaturii lui finale, OMUL. Dar Creatorul a conferit oxigenului şi o altă proprietatea, atunci când nu este angajat în producere de energie prin oxidare dar primeşte energie de la o sursă de energie, acesta o absoarbe, o înghite. Asta se întâmplă în straturile înalte ale atmosferei; când energia, ucigătoare pentru viaţă, ce vine de la soare loveşte molecule de oxigen din atmosferă, acestea absoarbe energia şi se umfla aşa de mult că se sparg, se disociază în ioni de oxigen care sunt instabili, adică, simt nevoia să se cupleze cu alte creaturi cărora le place să ardă, să se oxideze. Dacă asemenea substanţe reducătoare, cum se numesc substanţele care ard, nu se găsesc în atmosfera de la înălţimea unde se formează ionii de oxigen, aceştia se cuplează câte trei ioni de oxigen generând o moleculă de ozon.
E domnule Gross, frumuseţea aventurii oxigenului nu se opreşte aici, numai cu protecţia vieţii Pământului prin oprirea razelor ucigătoare ale soarelui. Găurile acelea în stratul de ozon cu care ne sperie preasfinţii climatologi sunt produse de substante, în primul rând naturale, uşor oxidabile, care au scăpat oxidării la joasă altitudine. Astfel de substanţe se găsesc din belşug în natură, cum sunt metanul produsul de fermentaţie anaerobică, hidrogenul sulfurat produs de animalele de tot felul, o imensă varietate de substanţe organice volatile emanate de diferite plante aromate. Dacă aceste substanţe s-ar acumula în atmosferă nu am putea trăi de putoare. Toate acestea au fost luate în calcul de Creatorul întregului ansamblu, univers accesibil în care trăim.
O altă scăpare a preasfinţilor climatologi este poziţia găurilor pe care le-au observat în stratul de ozon. Găurile nu au poziţia şi dimensiunea fixe, invariabile. Acestea diferă de la un timp la altul, mai lung sau mai scurt, în funcţie de activitatea Soarelui. Poziţia lor, a găurilor nu se schimbă în mod spectaculos de la pol la ecuator, Găurile în stratul de ozon rămân deasupra polilor unde intensitatea razelor solare este diminuată, micşorată de grosimea atmosferei pe care o străbate. În regiunea polilor razele soarelui au o direcţie tangentă cu Pământul. Mă opresc aici ca să nu plictisesc pe cei care nu sunt prea interesaţi de Creator ci de politica „inteligentă” a oamenilor.
Am uitat să vă spun substanţele folosite în frigotehnică, cloro-fluoro-carbonice (CFC) acuzate de provocarea găurilor în stratul de ozon sunt unele dintre cele mai stabile substanţe care pentru a fi distruse trebuie utilizat un oxidant mai puternic decât clorul şi fluorul. Acest oxidant este ozonul; dar în laborator nu în stratosferă.
Traian Ioan