Raportul publicat de Uniunea Europeană la 16 mai asupra stadiului pregătirilor pentru primirea României în Uniunea Europeană consemnează progrese notabile înregistrate de ţara noastră faţă de situaţia reflectată în raportul anterior din octombrie 2005. Şi, totuşi, aceste progrese au fost apreciate de către Comisie ca fiind insuficiente pentru confirmarea datei de 1 ianuarie 2007 ca termen ferm pentru aderare. Această decizie urmează să fie luată în raportul următor, din septembrie, în funcţie de succesul autorităţilor române în acţiunile de eliminare a deficienţelor semnalate.
În această privinţă, Comisia Europeană apreciază că următoarele patru domenii continuă să constituie obiect de “serioase preocupări” şi reclamă măsuri urgente pentru satisfacerea cerinţelor primirii în UE: înfiinţarea efectivă a agenţiilor împuternicite cu efectuarea plăţilor direct către fermieri şi operatorii din agricultură; crearea unui sistem integrat de administraţie şi control în agricultură; punerea mecanismelor de colectare şi prelucrare a produselor animaliere secundare în concordanţă cu acquis-ul comunitar în materie; instituirea unor sisteme administrative fiscale informatizate, interoperabile cu cele din UE, pentru colectarea corectă a TVA pe toată piaţa internă a Uniunii. De asemenea, raportul subliniază necesitatea intensificării eforturilor pentru eliminarea deficienţelor semnalate într-un număr considerabil de alte domenii, printre care: protecţia proprietăţii intelectuale, creşterea eficienţei structurilor instituţionale şi financiare pentru politica regională, prevenirea poluării industriale, combaterea crimei organizate, traficului ilicit cu droguri, fraudei, corupţiei şi spălării banilor, aplicarea programelor de restructurare industrială, asigurarea calităţii în comerţul cu produse agricole, animaliere şi piscicole, ameliorarea legislaţiei privind politica fiscală, forţa de muncă, relaţiile sociale, programele pentru tineret şi audio-vizualul, protecţia mediului, traducerea în română a acquis-ului comunitar. Ultimul raport, ca şi cele anterioare, constată, ca o situaţie de corectat, că “guvernul a continuat să recurgă în largă măsură la ordonanţe de urgenţă, ceea ce este detrimental parlamentului”.
Realizarea în următoarele câteva luni a unor progrese vizibile şi convingătoare în toate aceste domenii reclamă din partea forurilor române, centrale, judeţene şi locale, eforturi de-a dreptul titanice. Ea cere o colaborare exemplară între principalele instituţii ale statului – parlament, preşedinţie, guvern şi justiţie – şi între acestea şi autorităţile judeţene, municipale şi comunale. Ea cere, de asemenea, unitate de acţiune şi coerenţă între membrii guvernului, ca şi între cei ai coaliţiei de guvernare, şi conlucrare constructivă între partidele de guvernământ şi cele din opoziţie, precum şi între celelalte componente ale societăţii – sindicate, patronate, biserica, organizaţii neguvernamentale şi societatea civilă în general – în efortul istoric de asigurare a primirii ţării noastre în UE la 1 ianuarie 2007. Pentru viitorul naţiunii române, nu este indiferent dacă admiterea va avea loc la această dată sau cu un an mai târziu. În dinamica actuală a evoluţiilor pe plan european şi mondial, nimic nu poate garanta că o eventuală amânare a aderării peste şase luni nu va însemna ratarea unei ocazii istorice nerepetabile, cu consecinţe profund detrimentale asupra intereselor fundamentale ale României. Tocmai de aceea, îndeplinirea efectivă, în termenele stabilite, a cerinţelor formulate în raportul Comisiei Europene din 16 mai şi proiectarea în exterior a unei imagini a unităţii de voinţă a statului român şi a instituţiilor sale în ce priveşte seriozitatea şi credibilitatea angajamentului nostru european sunt cele două premise care pot asigura intrarea demnă a României în Uniunea Europeană peste mai puţin de şase luni.
Se înţelege că aderarea în sine la această dată nu epuizează problema integrării ţării noastre în această Organizaţie, care oferă condiţii propice pentru dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti în anii care vin. După cum nu încetează să sublinieze ambasadorul Jonathan Scheele, şeful Delegaţiei Uniunii Europene la Bucureşti, România trebuie să-şi definească propriile interese în UE şi să-şi elaboreze o strategie pe termen lung pentru promovarea acestor interese. Şi un asemenea program al acţiunii viitoare a României ca membru al Uniunii Europene trebuie elaborat şi convenit la nivel naţional înainte, şi nu după aderare.
Într-o astfel de strategie, activitatea României în UE ar putea fi concepută ca axându-se pe următoarele şase direcţii principale:
În primul rând, prin poziţia sa geografică, prin dimensiunile sale şi prin tradiţiile relaţiilor de colaborare pe care le-a dezvoltat tradiţional cu statele din regiune, România este în măsură să contribuie în mod substanţial la promovarea politicii europene de vecinătate a UE, prin care aceasta cultivă raporturi de cooperare şi asistenţă pe diverse planuri cu Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Armenia, Azerbaijan şi zece state din bazinul Mediteranei. Ţara noastră poate contribui efectiv la îmbogăţirea şi desfăşurarea acestei politici, cu urmări pozitive pentru relansarea şi extinderea relaţiilor noastre cu fiecare din aceste state. Conlucrarea cu Republica Moldova va ocupa, desigur, un loc special în efortul României de sprijinire pe toate căile a accelerării proceselor de integrare a acestui stat în Uniunea Europeană.
În al doilea rând, România poate aduce o contribuţie de prim ordin la Procesul de Stabilitate şi Asociere promovat de Uniunea Europeană în raporturile cu state din Sud-Estul Europei, şi anume cu Albania, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru şi Serbia. Credibilitatea deosebită de care ţara noastră se bucură în toate aceste state, cunoaşterea în profunzime a acestui spaţiu vecin şi interesul nostru fundamental în stabilirea unei păci durabile şi a unor relaţii de bună vecinătate între toate naţiunile din această parte a Europei situează România în poziţia de principal promotor al acţiunii politice şi diplomatice a Uniunii Europene în zonă. Vorbind de politica UE faţă de ţările din această zonă, se cuvine a menţiona ca deosebit de semnificativă admiterea Republicii Moldova în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi, recent, în Procesul de Cooperare Sud-Est Europeană. Această situaţie permite promovarea în cadrul Uniunii Europene a oportunităţii extinderii şi la Republica Moldova a politicii UE de Stabilitate şi Asociere.
În al treilea rând, România se poate impune printr-un aport de substanţă la aprofundarea şi extinderea raporturilor de Cooperare şi Parteneriat Strategic dintre Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă. Participarea activă şi constructivă a ţării noastre la această latură esenţială a activităţii Uniunii Europene este de natură să se răsfrângă favorabil asupra creditului ţării noastre în cadrul Organizaţiei, şi contribuie la amplificarea cooperării regionale în zona Mării Negre şi să stimuleze raporturile bilaterale româno-ruse pe diverse planuri, cu consecinţe salutare pentru reducerea şi, în perspectivă, eliminarea uriaşului deficit comercial cu Rusia.
În al patrulea rând, ieşirea Uniunii Europene la Marea Neagră ca urmare a admiterii României şi Bulgariei va accentua, în opinia tot mai multor analişti, interesul UE faţă de problemele din această parte a Europei şi faţă de necesitatea şi însemnătatea unei implicări mai semnificative a potenţialului său politic şi economic în efortul de soluţionare a acestor probleme şi de consolidare a securităţii şi stabilităţii acestei regiuni. Concret, se crează condiţii favorabile pentru ca România, împreună cu Grecia, Bulgaria şi alte ţări membre ale Organizaţiei de Cooperare Economică a Mării Negre (OCEMN), să promoveze cu succes oportunitatea formulării unei dimensiuni pontice a politicii regionale a UE. Aceasta ar putea îmbrăca forma unei colaborări structurate între UE şi OCEMN în domenii de interes major pentru întreaga Europa, cum ar fi modernizarea infrastructurilor de transport, energie şi comunicaţii, protecţia mediului înconjurător, combaterea crimei organizate, a traficului ilicit cu stupefiante, arme şi persoane, precum şi a terorismului şi migraţiei ilegale, stăpânirea situaţiilor de urgenţă, soluţionarea diplomatică a conflictelor „îngheţate” şi a diferendelor din zonă.
În al cincilea rând, ca stat membru al NATO şi partener strategic al SUA, România este profund interesată ca poziţia şi acţiunile sale internaţionale să fie în armonie cu angajamentele şi obligaţiile de membru al Uniunii Europene. De aceea, intrând în UE, ţara noastră va avea un interes major în a promova în cadrul acestei organizaţii, ca şi în cel al NATO, împreună cu alte state membre cu poziţii similare, solidaritatea şi complementaritatea de abordare şi acţiune dintre cele două organizaţii întemeiate pe concepţii, valori şi interese comune. Remarcându-se prin contribuţii de substanţă la construcţia şi integrarea europeană, România, în colaborare cu alte state, ar trebui să se pronunţe şi să acţioneze constant pentru menţinerea şi întărirea unităţii transatlantice şi pentru soluţionarea diferendelor internaţionale în conformitate cu normele dreptului internaţional, participând la forţe şi operaţiuni de menţinere a păcii întreprinse sub egida ONU sau a OSCE.
În al şaselea, dar nu în ultimul rând, România ar trebui să aibă ca principală preocupare folosirea deplină a avantajelor care decurg din calitatea de membru al UE pentru accelerarea renaşterii sale economice, pentru punerea la punct a unui sistem de învăţământ, de cercetare şi de sănătate modern şi pentru asigurarea funcţionării corecte a instituţiilor statului – centrale, judeţene şi locale – în deplină conformitate cu principiile şi normele internaţionale privind democraţia, drepturile omului şi statul de drept. Pentru a asigura, în condiţiile dificile ale globalizării, dezvoltarea accelerată a unei economii moderne, capabile să ofere suficiente locuri de muncă cetăţenilor ţării, să finanţeze programele de învăţământ, cercetare, sănătate şi asistenţă socială la un nivel cerut de apartenenţa la Uniunea Europeană şi să permită creşterea substanţială a exporturilor pentru echilibrarea balanţei comerciale, este indispensabil să se adopte urgent o strategie naţională de dezvoltare economică şi socială pe termen mediu şi lung. O asemenea strategie ar oferi populaţiei încredere în viitorul naţiunii, ar asigura continuitatea reconstrucţiei ţării în condiţiile schimbărilor de guverne dintr-o societate democratică, ar atrage investiţii străine de amploare în economia românească şi ar facilita folosirea integrală a fondurilor structurale acordate de către Uniunea Europeană.
Nicolae Micu
Fost Ambasador la Consiliul Europei