Dacă m-ar fi întrebat cineva ce se înţelege prin economie de piaţă, cred că n-aş fi explicat prea bine, având eu o oarecare teamă de domeniul ştiinţelor exacte.
Păi, economie, cum nu înţelegi? Toată viaţa a trebuit să pui banii în plicuri: ăsta pentru întreţinere, ăsta pentru lumină, ăsta aşa; iar cât priveşte piaţa, vezi colea, chiar dincolo de blocul nostru, două străzi şi ajungi la piaţă, unde tocmai au apărut cireşele (cireşile, după noile indicaţii ortopoetice!), dar încă n-am cumpărat din cauză de economie… Capisti?
Nişte treburi m-au purtat prin comuna, pardon, prin oraşul Otopeni, localitate cu vechime, atestată, e, hei! cu descoperiri arheologice, oale şi oase, dar peste toate acestea a năvălit istoria postdecembristă cu termopane, gipane, firme, impexuri şi expexuri de tot felul.
Nu ştiu cum s-a încins o discuţie cu nişte domni (cam tovarăşi, ca să spun drept, fiindcă cereau musai o dovadă!) şi a trebuit să le arăt o carte oarecare, dar editată în 2006.
Staţi aşa, le-am zis, vin mintenaş cu dovada!
Întâi am avut tendinţa să mă întorc în Bucureşti, la doi paşi, la prima librărie, dar apoi mi-am zis că nu se face; mai bine economisesc un pas şi mă duc la o librărie din oraşul Otopeni, că tot sunt acolo.
Pe strada principală, fiind numai impexuri, baruri, şi alte cele, am pătruns în zona din interior.
Liceu mare cu tineret în curte…
Librărie? Nicăieri!
Mai merg eu, fac exerciţii de rotire a capului, nimic! Beau o cola, că tot treceam pe lângă chioşcuri şi văd, în fine, o tarabă cu ziare.
– Vreo librărie?
– Mergeţi dv. pe strada 23 August, la capul străzii!.
Merg. Văd de departe o dugheană pe care era scris cu verde crud, în diagonală: Librărie.
Uşa era larg deschisă, primitoare şi încărcată de umeraşe cu confecţii din bazarul otoman Laleli: blugi, fuste, bluze şi alte obiecte… culturale.
Înăuntru, tot aşa, dar pe rafturi.
– Cărţi nu aveţi?
– O, nu! Numai ce vedeţi!
– Mai e vreo librărie în Otopeni?
– Nu, numai asta!
Pe moment eram pornită să fac scandal, să-i dau în judecată, să cer daune pentru înşelătorie, să telefonez la protecţia consumatorului etc. Dar am renunţat, fiindcă un câştig tot am avut: am priceput cum devine cu economia de piaţă.
Uitându-mă la firma cea verde, mi-am amintit dintr-o dată de eleva mea, Grigore, care a ilustrat derivarea prin următoarea propoziţie: “Pe uşa casei era scrisă o infirmă”.
Câtă dreptate avea!
În cazul de faţă era o doar dugheană.
Aşadar – economia de piaţă!
A venit cu desfiinţarea librăriilor, a bibliotecilor, a căminelor culturale şi transformarea lor în baruri sau discoteci.
Sunt oraşe cu sute de mii de locuitori unde nu mai există nici urmă de librărie.
Sunt nenumărate localităţi fără nici o bibliotecă.
La ce ne mai trebuie?
Zilele-astea, ministrul culturii spunea că ar trebui restaurată tradiţia căminelor culturale la sate, că nu comunismul le-a introdus, ci a fost o iniţiativă din timpul regelui Carol I.
(Dacă le-ar fi introdus comuniştii, să zicem, însemna că trebuiau distruse?)
Nu mai avem cămine culturale, nu mai avem biblioteci, nu mai avem librării.
Avem baruri, avem, discoteci, avem restaurante.
Cauzele scăderii apetitului pentru lectură şi, în general, pentru cultură, se află, mai întâi de toate, în această goană rapidă după bani pe orice cale.
Cultura nu produce bani atât de repede ca un bar. Cultura produce bani numai în timp. E o investitie specială, în oameni, în informaţie, în talente şi în caractere. O investiţie în cea mai nobilă industrie: industria formării oamenilor.
Şcoala, cea mai importantă instituţie de cultură, abia se mai târăşte, fiind lipsită şi de proptelele ei specifice: librăriile şi bibliotecile…
Şcoala nu produce efecte (bani) imediat. Pe moment, şcoala nu e profitabilă.
Cu timpul, peste nişte ani, şcoala de acum poate să producă aur sau dezastre.
Şi tare înclin să cred că…
