Uneori – cel mai des – intelepciunea nu este un dar neasemuit. Este mai degraba o sentinta greu de indurat. Pentru ca a fi cu adevarat intelept, inseamna – deplin constient – sa cunosti continuu si sa accepti continuu lumea asa cum este ea si in continua si imprevizibila transformare. Stiind prea bine ca acest proces este infinit. Stiind prea bine ca acest proces te contine. Stiind prea bine ca locul lui Dumnezeu este lumea, dar locul lui Dumnezeu nu este lumea.
„…in apus – norii …
un basm lila cu miros
de frunze moarte…”
(din cartea „Confesiunile lui Theophil Magus sau Respirind Ginduri si Cugetari”)
Domnule Oprea: de ce e oare intelepciunea, asa cum scrietzi dvs. „greu de indurat”?
De ce anume ar fi greu a fi convins de faptul ca esti un „fir de nisip” pa plaja lumii? ca esti trecator si ca lumea e trecatoare si ca nu insemnam de fapt, *chiar nimic*?
Mesajele dvs. anterioare, populate la trimiteri teologice, sugereaza o anume incongruentza.
Ma scuzati, de meserie sunt matematician, asa ca mi-e tare ushor sa degajez incongruentzele logice sau de postura. Caci dupe parerea mea, un credincios declarat ca dvs., daca e sa ne luam dupa mesajele trimise, ar trebui sa fie oleaca mai umil, nu-i asa?
Or, altfel, dupe cum ne spune Invatzatorul, sa ajunga *direct* in iad. Cam cum sta treaba?
Al dvs., malitzios, e drept,
Nea Marin