In uniforma AD 1978
Dupa esecul primului examen de admitere la facultate a trebuit sa-mi fac datoria fata de patrie ca militar in termen. Am nimerit in batalionul de servicii de pe langa o scoala de ofiteri si unde aveam sa-mi petrec un an si patru luni.
Batranii ne spuneau ca armata te face om, mai ales barbat. Nu-mi face placere sa-mi rememorez momentele petrecute in baraca insalubra, cu peste 60 paturi supraetajate, cu spalator-mai bine zis niste jgheaburi enorme ale caror robinete nu au vazut apa calda niciodata. WC-urile turcesti peste o groapa pestilentiala, spalatul vaselor de aluminiu cu nisip, cu apa rece. Faceam dus o data pe saptamana, cand primeam ciorapi si lenjerie de corp.
Odata am ajuns in cazarma, tuns chel am inteles ca serviciul militar te coboara la nivelul pierderii identitatii, a personalitatii. Nu exercitiile fizice, extenuante, marsurile cu sau fara masca de gaz, nu pregatirile de lupta si pasii de defilare ma istoveau…
Tineri ca si mine aflati in ciclul doi al serviciului militar devenisera veterani, deci superiori recrutilor numiti “bibani”. Eu si cu Laurentiu (talentat violinist, acum stabilit in Germania) eram singurii absolevnti ai unui liceu in companie…Tocmai din aceasta cauza pe fagasul unui dispret alimentat de cativa ofiteri la adresa intelectualilor “veteranii” ne jucau feste. Ne trezeau noaptea de cateva ori sub pretextul alarmelor si faceau echipari si dezezechipari la chibrit. Trebuia sa te imbraci sau sa te dezbraci de uniforma militara pe durata batului de chibrit aprins. Daca nu reuseam performanta in cele cateva secunde ne obligau sa facem culcaturi – sa ne aruncam pe burta pe podea, in fata dormitorului. Mie imi spuneau “Ieminescu”, iar lui Laurentiu “Paganini”.
Trebuia sa curatam bocancii soldatilor din ciclul doi, sa le calcam hainele si sa le facem patul, eram obligati sa respectam o ceremonie ca in scenariile cu sclavi :
– Domnia Voastra, patul este pregatit sa va odihneasca oscioarele obosite de armata..
In cazul meu lucrurile mergeau mai usor decat pentru Laurentiu. Eu crescusem intr-un cartier saracacios, eram mai mult pe strada decat acasa. Leatul meu era slabut, crescut doar printre partituri si concerte, auditii muzicale. Imi era mila de el, il imbarbatam, susoteam ori injuram cat puteam printre dinti. Nu dormeam mai deloc. Ba trebuia sa spalam wc-urile cu periuta de dinti, ba plantoane repetate in schimbul 2 ( intre orele 12 si 3 dimineata), etc. Talentul lui de violinist i-a adus o usurare, sa cante la Casa Armatei la diferite sindrofii militare, zaiafeturi. Ofiterii superiori incepusera sa-l placa pe Paganini. Acest fapt a atras si mai mult ura, antipatia soldatilor din dormitor. Intors de la Casa Armatei l-au obligat sa ia vioara si sa le cante. Era duminica seara, mai toti erau beti, lalaiau, topaiau se inghesuiau peste bietul violonist obligandu-l sa le tina hangul. Ii tremurau mainile, plangea. Incepusera sa-l loveasca, sa-l impinga in dulapurile de metal.
Nu am mai rezistat si am tipat la ei sa-l lase in pace. Au tacut toti pentru o clipa consternati de tupeul meu de “pufarez” (alt termen atribuit recrutilor). Am scos un briceag vechi in forma de peste. Eram gata sa tai in stanga si dreapta. Nu mai gandeam in acele momente. Spre norocul nostru ofiterul de serviciu tocmai trecea pe langa dormitor atras de larma, de muzica. S-a retras fiecare la patul lui.
A doua zi aveam sa fim hartuiti si mai mult. Stiam ca nu mai avem zile bune.
Intr-o noapte urmatoare veteranii l-au obligat pe bietul Laurentiu sa-si puna masca de gaze si sa cante la vioara. Nu a mai rezistat si a fugit la camera ofiterului de serviciu. Imediat dupa aceea soldatimea s-a asezat in pat ca si cum nimic nu s-a intamplat. Cei mai fiorosi ne-au amenintat pe ceilalti, ca daca soptim cevane ia dracul.
Ofiterul de serviciu, insotit de cativa soldati l-a adus inapoi pe Paganini al meu si a scos toata compania in fata dormitorului.La intrebarile sale nimeni nu zicea nimic. Nu am rezistat si am ridicat vocea:
– Tovarasu’ Capitan, raportez… si am relatat scena, toate hartuielile la care eram supusi.
Cativa dintre cei aratati cu degetul de catre mine au aterizat la “tambal”, la camera de arest, cu un fel de pat-banca rabatibila din scanduri asemanatoare instrumentului muzical de la care ii vine numele. Cativa zile ne-au lasat in pace, mai ales pe Paganini.
Stiam ca imi poarta sambetele, eram in garda mereu, precum o cobra. Dormeam cu cutitul sub perna. Intr-o noapte cativa au sarit peste mine incercand sa-mi puna patura peste cap si sa ma bumbaceasca. Nu dormeam, asa ca nu au reusit sa-mi aplice corectia conform planului lor. Am primit cateva lovituri zdravene, insa am parat cu cutitul. Unul dintre agresori a nimerit cu mana in cutitul meu. Am fugit la usa, am aprins lumina, stiam macar unul dintre atacatori, cel ce sangera. I-am intrebat daca e cazul sa alerg si eu la ofiterul de serviciu. Ar fi agravat si mai mult situatia.
M-am intors in patul meu. Din acel moment nu ne-a mai deranjat nimeni.
Mai tarziu, Laurentiu, la o nunta tinuta la Casa Armatei s-a plans de cele patite unui ofiter caruia ii canta cu foc. Unitatea militara avea nevoie si de artisti la nu stiu ce competitie militara, l-au nominalizat pe soldatul violonist, care a si obtinut niste premii. Asa ca datorita arcusului camaradului meu am scapat si eu de culcaturi, de spalat bocancii altora, de a nu primi portia zilnica de carne, dar nu am devenit mai om, ori mai barbat…