O introducere completă într-un sistem revoluţionar de vindecare naturală de viitor
DESPRE AUTOR
George Vithoulkas s-a născut în Atena în 1932. El practică şi predă pe plan internaţional homeopatia clasică de aproape 40 ani. În 1967 a început să predea Homeopatia Clasică la studenţii medici din Atena. În 1970 a înfiinţat Centrul Medical de Homeopatie, primul centru educaţional de instruire în medicina homeopatică clasică din Grecia cunoscut ca Şcoala Ateniană de Medicină Homeopată. În 1978 a început să predea la grupuri internaţionale în Atena şi pe insula Alonissos. Într-un final pe insula Alonissos în 1995 a înfiinţat Academia Internaţională de Homeopatie Clasică, unde se desfăşoară cursuri de homeopatie ce sunt asistate de studenţi din peste 20 de ţări. Cursurile sunt de patru ani în homeopatie clasică şi în prezent sunt audiate prin casete video în multe ţări.
Pe lângă seminariile internaţionale pe care le-a ţinut în Şcolile Medicale şi Asociaţiile de homeopatie în întreaga lume, George a scris câteva cărţi care au devenit fundamentale în sfera homeopatiei. În prezent lucrează la Materia Medica Viva – operă voluminoasă care este un proiect în derulare.
În 1996 pentru munca susţinută în răspândirea homeopatiei clasice a fost recunoscut internaţional când i s-a decernat Premiul Nobel Alternativ pentru Medicină de către Parlamentul Suedez pentru “Contribuţia sa remarcabilă la renaşterea homeopatiei clasice”.
În ianuarie 2000 George a devenit profesor colaborator al Facultăţii de Medicină a Universităţii Basce din Bilbao Spania. George şi soţia lui trăiesc în Grecia pe insula Alonissos din marea Egee.
PREDISPOZIŢIA LA BOALĂ Să ne întoarcem la întrebarea pusă de toţi bolnavii cronici: Care este cauza reală? Cum a apărut boala în cazul meu? Ce semnificaţie are aceasta pentru tratamentul meu?
După cum spuneam, Hahnemann a atras în jurul său numeroşi medici care l-au ajutat să testeze remediile şi să noteze rezultatele pruvinguri-lor. Vindecările i-au adus numeroşi admiratori. Studenţi din toată lumea au venit la el să înveţe. Dar, succesul i-a adus şi duşmani înverşunaţi. Unul dintre ei, un renumit publicist din Leipzig, aflat în căutarea unui autor pentru o carte împotriva homeopatiei s-a adresat doctorului J. H. Robi, iar acesta a apelat la elevul său, Constantine Hering. Ca urmare Hering s-a apucat să studieze şi a încercat să adune material care să discrediteze homeopatia. Dar, în loc să o atace, el a fost rapid cucerit de adevărurile ei şi a devenit devotat atât homeopatiei, cât şi lui Hahnemann. El a adunat, clasificat şi publicat toată informaţia care exista la acea dată în legătură cu acţiunile remediilor asupra fiinţei umane. A scris o monumentală Materia Medica în 12 volume care a devenit o carte de bază a homeopatiei.
Găsim aici aproape toate simptomele mentale sau fizice oricât ar fi ele de ciudate care s-au descris în urma pruvinguri-lor: de ex. o febră ce apare numai între 6-8 p.m., o cefalee cronică apărută în zile alternative, care durează de la 10 a.m. la 3 p.m.; vertij apărut în decubit, la un pacient cu ochi închişi; frică iraţională apărută la culcare de a nu se mai trezi a doua zi; depresie şi tristeţe în amurg; frici iraţionale – de cancer, boli de inimă, moarte, nebunie, impuls suicidar de a se arunca de la o înălţime; o nevralgie ce apare doar o dată pe săptămână; o durere chinuitoare de sciatică care apare o dată la 4 zile; o durere reumatică ce apare doar între 2 şi 4 a.m.; un atac astmatic apărut la miezul nopţii.…..
Până în acest moment resursele la dispoziţia homeopatului – cunoaşterea ştiinţifică cu legile şi tehnicile sale de preparare a remediilor – au fost mult mai mari, mult mai rafinate şi corecte. Luând aceasta în consideraţie Hahnemann s-a dedicat el însuşi din 1816 cu ordinea sa obişnuită în înţelegerea profunzimii bolii.
El observă că bolile sunt de două categorii: unele sunt de scurtă durată, auto-limitate; în aforismul 72 le defineşte astfel: “Acest tip de afecţiuni au o evoluţie scurtă, de durată variabilă şi se numesc boli acute”. Bolile cronice, al doilea tip de afecţiuni, sunt mult mai insidioase şi distructive pe termen mai lung. Ele reprezintă o problemă cu totul diferită, atât pentru forţa vitală a pacientului, cât şi pentru homeopat. Hahnemann continuă:
Treptat, pentru Hahnemann a devenit clar că bolile cronice nu pot fi vindecate doar de către forţa vitală, nici prin modificări ale dietei sau ale modului de viaţă. El s-a lansat acum în cercetarea laborioasă a cazurilor cronice, pentru a vedea dacă nu există un numitor comun care să explice acea slăbiciune adâncă şi invizibilă ce predispune la boli cronice – slăbiciune pe care el a denumit-o “miasmă”. În 1827, după studii care au durat 12 ani, Hahnemann s-a convins că a găsit acel numitor comun. El se baza pe două observaţii legate una de alta. Hahnemann descrie prima observaţie în pasajul următor:
Am ajuns foarte departe cu investigaţiile şi observarea acestor pacienţi şi am descoperit, chiar de la început, că obstacolul în calea vindecării multor cazuri … părea de cele mai multe ori să rezide într-o erupţie anterioară pruriginoasă care îmi era confesată nu de puţine ori; tot cortegiul de suferinţe de obicei începea de la acea dată.
Pacienţii care nu-şi mai aminteau de asemenea erupţii pruriginoase, erau chestionaţi mai amănunţit despre diferitele etape ale vieţii:
După o cercetare mai atentă, se putea constata de obicei că mici semne (mici pustule pruriginoase, un herpes, etc.) apăruseră din când în când, chiar dacă mai rar, ca semn indubitabil al unei infecţii anterioare de acest tip. 1
Această informaţie cheie, ca bază a predispoziţiei miasmatice la îmbolnăviri cronice a fost confirmată ulterior de al doilea tip de observaţie făcută de medicii vremii. Iată câteva cazuri citate de Hahnemann în „Bolile Cronice”, culese de la diferiţi medici:
Un băieţel de 13 ani, suferind de mic de Tinea Capitis (cunoscută azi ca ‘impetigo al scalpului’) a fost tratat de mama lui, cu dispariţia erupţiilor, dar s-a îmbolnăvit foarte grav după 8 sau 10 zile prezentând crize de astm, dureri violente ale membrelor, spatelui şi genunchiului, simptome care nu au trecut decât după apariţia unei erupţii pruriginoase pe tot corpul, o lună mai târziu.
(Pelargus, Obs. Clin. Jahrg. 1722, p. 435)
O fetiţă de 3 ani a avut scabie, timp de câteva săptămâni; când aceasta a dispărut datorită unui unguent, a doua zi s-a instalat un catar sufocant, însoţit de sforăituri şi senzaţie de rece, amorţeli în tot corpul, simptome care s-au vindecat numai la reapariţia scabiei.
(Suffocating catarrh, Ehrenfr. Hagendorn, hist. med. phys. Cent. P. hist. 8,9).
O fetiţă de 12 ani suferea adesea de erupţie pruriginoasă care a dispărut după administrarea de unguente, moment în care apare un sindrom febril acut, cu catar sufocant, astm şi edeme, iar ulterior pleurezie. Şase zile mai târziu, după ce primeşte pe cale internă un medicament ce conţinea sulf, reapare erupţia şi dispar celelalte simptome, cu excepţia edemului; dar, după încă 24 de zile erupţia a cedat şi a reapărut inflamaţia toracică, cu pleurezie şi vărsături.
(Pelargus, Obs. clin,. Jahrg., 1723, p. 15).