Ştiu că n-o să mai poţi citi acest mesaj.
Îl scriu totuşi; o să-l citesc cu voce tare undeva într-un parc pustiu la marginea oceanului acestuia îndepărtat. Parcul în care odată ne plimbam până noaptea târziu şi discutam atâtea, a rămas undeva foarte departe. Cine ştie dacă mai există; ori o fi fost defrişat şi acoperit cu asfalt şi folosit pentru alte scopuri, cum ar fi construcţia de şosele ori chiar de nişte fabrici arătoase.
Ori, o să-l citesc într-o biserică; acolo mă voi simţi destul de aproape de tine, astfel încât voi avea senzaţia că mă auzi chiar dacă vocea mea nu va răsuna sub bolţile pictate; doar ochii şi gândul îţi vor transmite acest din urmă mesaj.
Aveam planuri atât de mari, Nica! Doream să schimbăm lumea; energia şi naivitatea vârstei îngemănate sinergic ne făceau să ne imaginăm ca nişte adevăraţi eroi ai antichităţii porniţi să înfrunte minotaurul sau chiar împotrivirea zeilor înfuriaţi de curajul lor.
În iarna aceea cumplită când am plecat la practică la Valea Călugărească voiam să întoarcem curgerea Doftanei. Mai ţii minte? De ce să curgă apa aceasta de la deal spre vale? Să o facem să curgă din aval spre amonte şi să inunde celulele infecte şi reci în care atâtea suflete au suferit sau din care au părăsit această lume, chiar.
Sau planul grandios din vara anului când a murit Stalin iar noi am plâns de supărare ca doi copii proşti, de a demonta piesă cu piesă fabrica de bicromat de la Târnăveni şi a o expedia în cosmos, acolo unde gustul acrişor-amărui al sării blestemate să nu mai poată atinge limba cuiva şi să-i scurteze nasul, să-i scurteze zilele şi să-i îngălbenească ochii, ca pe aceia ai unui cadavru.
Îl mai ţii minte pe baciul Iosif de la filtre? Tu mi-ai atras atenţia: „Ăsta nu o mai duce mult. Uită-te puţin la el; nu mai are dinţi deloc, nasul îi e ros iar ochii i s-au îngălbenit şi i s-au albit ca unui peşte fiert!” Într-adevăr, bietul filtrar a murit în mai. Când ne-am întors din vacanţă nu l-am mai găsit. Am plâns amândoi după Iosif şi am întocmit planul acela demolator.
Nu ne-am putut bucura pe deplin de prietenia noastră: Erai sufletul de care aveam nevoie, furişat într-un trup pe care nu mi-l doream. Poate că şi tu ai simţit la fel despre mine. Nu ne-am sărutat niciodată, chiar dacă uneori colegele ne priveau bănuitor când ne întorceam din lungile noastre plimbări prin „Parcul Prefecturii” seara târziu, uneori mult după ora stingerii la internat.
Bineînţeles că îi desfiinţam pe toţi profesorii; pe Ungureanu, pe Cosoveanu, pe Botezatu, pe Diaconescu- STAS, pe ceilalţi. Singurul la care nu am atentat era domnul profesor Ion Olteanu, de matematică.
Baronul ne atrăgea admiraţia amândurora, nu doar pentru impecabilele sale rezolvări date problemelor complicate dar şi datorită faptului că se însurase cu fiica celei mai bogate familii din oraş, contrar voinţei părinţilor fetei.
Iulia era o artistă fină, o doamnă; ştiam toţi asta. Scria poeme de dragoste care ne atingeau la suflet şi povestiri interesante; multe dintre ele după întâmplări adevărate din istoria propriei familii, vechi şi atât de înstărite, din istoria căreia nu au lipsit evenimentele picante, tragice chiar, uneori.
Ei, dar toate acelea se întâmplaseră înainte de război, demult, când încă familiile bogate îşi puteau permite să refuze oferta de cerere în căsătorie a unui profesor de matematică pentru fiica lor. Între timp lucrurile s-au schimbat şi profesorul nostru susţinea întreaga familie cum putea; din salariul său mizerabil de profesor de liceu, cu origine socială nesănătoasă.
De ce oare îmi amintesc doar de întâmplări mai stranii, mai neobişnuite, din anii aceia frumoşi ai prieteniei noastre? Din cele mai multe desprind acum tăria ta sufletească, tăria caracterului tău. „Tu trebuia să te fi născut băiat, Nica!” ţi-am spus atunci când doar sprijinul tău m-a scos din încurcătura cu Librăria Cartea Rusă.
Eu nu ţi-am putut oferi prea multe în schimb; nici nu am avut ocazia.
Poate atunci la Târnava, la plajă. Costumele de baie rudimentare mai mult atârnau pe noi decât să ne acopere. Cei doi vlăjgani de la „Teoretic” au început să râdă pe seama ta. „Uite-o băi şi pe asta! Parcă poartă un sac pe umărul drept, atâta e de strâmbă.” . „Da băi şi uite ce faţă are! Falca îi e umflată într-o parte; parcă are oreion! Ori o fi pleznit-o careva peste obraz noaptea, la înghesuială? Ha, ha, ha!”
Am sărit la ei, am luat bătaie, m-au umplut de sânge; tu m-ai îngrijit şi m-ai ajutat să ajung la internat. „Nu trebuia să faci asta pentru mine! Sunt obişnuită cu bădărăniile băieţilor.” şi mi-ai zâmbit cald cu faţa ta, într-adevăr strâmbă puţin. Ochii tăi însă nu mă minţeau. Căldura lor era una adevărată şi fără să-mi fi spus vreodată, ştiam că pot avea încredere în ei.
Uite, acum e aproape de miezul nopţii aici pe coasta americană a Pacificului; în Romania e deja mâine, aproape ora zece dimineaţa.
La ora zece ne-am întâlnit, după mulţi ani, într-o sală de lectură a Bibliotecii Centrale din Politehnica Bucureşteană. Îmi pregăteam examenul la Chimie-Fizică şi în pauzele de studiu, pentru relaxare, mai scriam câte o pagină, două la prima mea încercare literară mai importantă. „Bârlogul Lupilor” era scris până aproape la jumătate.
Tu terminaseşi facultatea de vre-o trei ani deja şi lucrai în Politehnică. Eu, întârziat, intrat în producţie după absolvirea şcolii tehnice, urmam aceeaşi specialitate la cursurile fără fregvenţă.
Ne-am îmbrăţişat cu drag. Nici nu te-ai desprins din îmbrîţişarea mea că ţi-am şi mărturisit la ce lucrez. „Bravo, bravo! Pot să citesc şi eu?”
Două ore şi jumătate nu ţi-ai dezlipit ochii de pe manuscris. Citeai cu faţa concentrată, încruntată, cu fălcile strânse. Falca aceea mai umflată parcă, tremura sau avea un spasm care îmi accentua emoţia şi nerăbdarea să aflu care e părerea ta. Erai prima şi singura persoană căruia îi dădusem manuscrisul să-l vadă.
La sfârşit m-ai privit cu ochii tăi buni direct în ochii emoţionaţi şi după o scurtă pauză mi-ai spus:
„Vrei să cunoşti părerea mea sinceră?” Nici nu ai mai aşteptat să confirm sau să refuz. „Nu-mi place. Abordezi un subiect pe care nu îl cunoşti suficient de bine şi pe care nici nu îl simţi. Pare ceva artificial, gol, fără sufletul tău. În plus, nu prea stai bine nici cu gramatica. Eu cred că ar trebui să renunţi complet să continui această lucrare. Fă o pauză, îmbunătăţeşte-ţi gramatica şi dacă altfel nu poţi, începe o altă lucrare, pe o temă pe care o stăpâneşti. Hei, că trebuie să plec. Am ore la două în amfiteatru. Dacă ai timp poţi veni şi tu. Te pup!”
Ai plecat grăbită. Am rămas imobilizat ca o mumie, înfăşurat în straiele reci ale concluziilor tale. Ochii mi se scăldau în lacrimi care nu voiau să coboare de sub pleoape. Alte două ore am rămas cu mine însumi; apoi am început să citesc manuscrisul de la capăt. Da. Nici mie nu-mi mai plăcea.
L-am luat şi l-am aruncat cu dosar cu tot la cutia de gunoi a sălii de lectură.
Aşa am ucis o lucrare care până la urmă sunt sigur, m-ar fi ucis ea pe mine dacă reuşeam să o termin şi m-aş fi străduit să o public atunci.
Am trecut pe la auditoriul mare unde mi-ai spus ca aveai orele sperând să te mai găsesc, să mai stăm de vorbă.
După ce m-am despărţit atât de brusc de lucrarea pe care o crescusem în suflet aproape un an, simţeam nevoia de a mă destăinui unui suflet apropiat, de a mă elibera de povara eşecului care acum creştea parcă şi mai greu pe umerii mei.
Voiam să te mai întreb şi despre cariera ta care începuse strălucit la una dintre catedrele cele mai importante ale facultăţii, despre viaţa ta în general.
Nu te-am mai găsit. Amfiteatrul pustiu accentua singurătatea, golul din sufletul meu chinuit. Mai bine că nu te-am găsit. Cine ştie ce aberaţii ţi-aş fi debitat în dezamăgirea mea. Nici examenul la chimie-fizică nu l-am mai luat în sesiunea aceea.
Eram mari acum; nu mai eram copiii din urmă cu opt-nouă ani.
Îndemnul tău de a-mi ameliora gramatica mi-a rămas în minte ca un ordin şi un an întreg după aceea nu am mai scris nimic. Când am reînceput să scriu, lucrările arătau cu totul altfel. Aş fi vrut să mai recitesc odată vechiul manuscris care nu ţi-a plăcut dar „Bârlogul Fiarelor” era deja moartă, depăşită; ca şi etapa respectivă din viaţa mea.
Afară a început să sufle un vânt uşor; o melodie printre crengile ca un moţ în creştetul palmierului din stradă. Fereastra e deschisă; mă cuprinde o senzaţie de răcoare. Caut în sertarul cu corespondenţe scrisoarea pe care mi-ai trimis-o zece ani mai târziu, prin 1974, imediat după ce începuse infamul proces intentat grupului de ingineri de la petrochimia din Piteşti, în care fusesem cuprins şi eu.
Îmi aminteam acum uite, după treizeci de ani, o frază de încurajare într-un mesaj scurt trimis printr-o studentă care sosise în practică la Combinat.
„Am citit puţin din apărarea voastră. Teoria cu alunecarea plăcilor de oţel pe grinzile din lemn mi se pare că explică destul de bine fenomenul incriminat. Ai nevoie însă de poziţia unei autorităţi în materie, care să accepte să depună mărturie în proces. Ţi-l recomand pe profesorul Fulger de la facultatea de specialitate din Braşov. Îl cunosc şi ai alăturat un bilet pentru el, din partea mea. Dacă te hotărăşti să apelezi la el dă-i biletul.”
Şi iată acum fraza care mi-a dat puterea să înfrunt ignoranţa şi reaua voinţă a anchetatorilor: „Prietene, dacă te ştii nevinovat şi eşti convins de buna ta credinţă, luptă până la ultima instanţă pentru a-ţi dovedi nevinovăţia! Adevărul va triunfa. Îţi stau alături. Ana Z.”
Vestea plecării tale atât de neaşteptate m-a şocat şi m-a întristat peaste măsură.
Nu puteam crede. Cornel Rusu m-a sunat într-o seară. Eram într-o delegaţie la Leipzig. În România era noaptea târziu şi aşa cum îi era obiceiul, după câteva pahare cu tărie şi cu durerea în suflet, Cornel avea chef de vorbă. La un moment dat în timp ce îmi povestea despre tine l-a podidit plânsul. Cred că în seara aceea, de supărare depăşise măsura cu alcoolul şi căzuse într-o stare de melancolie irepresibilă.
Înainte de a reaşeza la locul lor mesajele, scrisorile tale, le-am recitit pe toate. Te redescopeream încă odată, aşa cum o făceam de fiecare dată când îmi aruncam ochii printre ele; odată la câţiva ani doar, din păcate.
De afară, în răcoarea nopţii de primăvară simţeam parfumul discret al azaleelor care înfloriseră de curând. Faptul că am recunoscut mirosul lor atât de uşor, fără să mă impresioneze ca de atâtea ori altădată, m-a dus la gândul că uite, m-am obişnuit prin locurile acestea; nu le mai simt ca pe un meleag străin; mi-au intrat în fiinţă, aşa cum altădată dealurile cu vii din jurul Târnăvenilor sau mucegaiul pivniţelor adânci şi vechi de sub şcoala noastră îmi erau o a doua natură.
Noaptea te-am visat. Se făcea că eram la o ceremonie de pomenire. Un preot îmbrăcat în odăjdii aurii cânta nişte melodii triste şi ne stropea pe cei din asistenţă cu un buchet de crenguţe de busuioc pe care le înmuia din când în când într-o găleată din argint, plină cu apă sfinţită.
„Se împlineşte un secol de când a trecut la Domnul roaba Sa, Nica Z. Cel de sus să o ierte şi să o odihnească în pace pentru secolele ce vor veni. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte!”
Hei, m-am întrebat. Cum un secol? Automat m-am uitat la mine. Eram un bătrân scheletic cu o barbă albă, lungă, ce îmi atârna până la pământ. Oi fi…..mai ştii, mi-am zis în sine.
În faţa preotului, pe o măsuţă era aşezată o păpusă ca o fetiţă cu faţa tristă. Avea părul întins, şaten şters, un umăr mai coborât decât celălalt şi la fel, o faţă asimetrică; obrazul şi falca stângă erau mai mari decât perechile lor de pe partea dreaptă.
Ochii albaştri spălăciţi aveau însă în ei o căldură pe care o cunoşteam, o iubeam.
„E Nica, e Nica, mi-am zis şi am început să cânt alături de preotul îmbrăcat în odăjdiile aurii:
Pe Mureş şi pe Târnavă
Nu-i fată să-mi fie dragă;
Numai pe Târnava Mică
Mi-am găsit o ibovnică…..
Ni s-au alăturat Nicu, Viorel, Cornel, Cotora, Bota, Solomon, Wechsler, Popa, Remus, Ion, Diker, Aurel. În curând eram aproape toţi din corul şcolii şi am continuat să cântăm împreună până seara. Cornelia stătea supărată într-un colţ; ea nu cânta cu noi.
Păpuşa tristă a sărit de pe masa din faţa preotului şi ni s-a alăturat cu o voce piţigăiată, falsă. Aşa mi-am închipuit întreaga viaţă că trebuie să sune vocea unei fiinţe chinuite.
M-a trezit răcoarea umedă a zorilor. Am închis fereastra şi m-am întins din nou, să mă trezesc de-a binelea.
Am recitit manuscrisul acestui ultim mesaj pe care intenţionez să ţi-l trimit şi l-am corectat pe ici pe colo. L-am introdus în computer.
Am tipărit un exemplar pe care o să-l iau să ţi-l citesc spre seară la malul Oceanului Pacific. Fila de hârtie o voi rupe apoi în zeci de bucăţele pe care le voi arunca în valurile mereu mişcătoare.
Întregul mesaj îl voi ataşa diseară şi îl voi transmite prin poşta electronică pentru a fi publicat pe siturile literare la care colaborez. Va apare duminică dimineaţa.
Mesajul acesta va ajunge la tine până la urmă; indiferent unde ai fi!
Prin vocea mea citindu-l la malul mării, plutind pe valurile albastre, ori zburând pe infinitele căi ale semnalelor electromagnetice.
În cel mai rău caz prietena mea dragă, dacă mai ai puţină răbdare, ţi-l voi duce personal, nu peste prea multă vreme.
Dan David, Los Angeles, Martie-09-2006.