Fi sinceră,
harfă a norilor sentimentelor,
că nu ai crezut niciodată
în seninul inimii mele,
şi nici în paşii eternităţii dorului meu.
i-ai lăsat să alunece,
zdrobindu-se de stâncile incertitudinii tale,
devenind nisip de clepsidre sparte,
din care s-a hrănit
mortarul inimii ochilor mei,
spre aţi clădi statuia eternităţii,
la ceas de soartă
pe strada unde până şi Destinul
a devenit alcoolic,
în faţa deşertăciunii de a ne avea,
acum şi aici,
mâine şi azi,
într-un tumult al nemuririi separate,
ce a murit mai demult decât,
toate vârstele Timpului nostru.
