ACUM.TV

„M-AI ÎNTREBAT DE UNDE ŞTIU CĂ ERA HRISTOS. Nu ştiu, dar când L-am văzut n-am zis altceva decât: „Hristos… înseamnă că e adevărat ce zic babele, că atunci când murim Hristos ne întâmpină şi ne duce la Tatăl”… Hristos este atât de bun, atât de puternic şi totodată atât de „al tău”, încât te bucuri şi te ruşinezi în acelaşi timp, te bucuri pentru ceea ce vezi şi te ruşinezi pentru ceea ce eşti, cu toate că aş spune „ceea ce ai fost”, dar bucuria e mai mare decât ruşinea… Şi eu eram atât de fericit atunci, încât am vrut să duc această fericire şi altor oameni, celor care încă mai sufereau de frica morţii şi m-am rugat Domnului să mă mai lase o vreme, că e bine aici şi miroase frumos, dar eu vreau să povestesc şi altora ca şi ei să se bucure şi să nu mai sufere. Ceea ce-mi venea atunci la gură a fost „lasă-mă să termin de scris „poeziile” şi mai mult n-am nevoie de nimic pe lumea asta”. Aşa a şi fost, că am ajuns călugăr şi n-am nimic pe lumea asta. Prin „poezii” eu înţelegeam să zic adevărul, că eu atunci eram copilandru şi aveam scrise vreo zece poezii care erau foarte slabe… Aşa am schimbat eu raiul pe „poezii“, neştiind că pentru rai oamenii se ostenesc aşa de mult şi pe care nu se ştie dacă-l voi dobândi până la urmă. Ceilalţi auzeau ce vorbesc eu şi se prăpădeau de râs, că şi Luca a râs de Petru zicând că nu ştia ce zice. Eu cred că Petru ştia ce zice, dar n-a găsit alte cuvinte atunci. Aşa am schimbat raiul pe ocazia de a povesti oamenilor că Dumnezeu este şi că El este bun…

După aceea eu am căzut în mari ispite, pentru că nu ştiam că Dumnezeu pe care L-am văzut este în Biserică, eu credeam că El e în cer. Eu nu ştiam nimic despre Biserică, nimic despre credintă, iar diavolul a început să mă ispitească aşa cum ştie el că trebuie ispitiţi cei de teapa mea, iar eu nu ştiam că există demoni, pentru că atunci eu încă nu văzusem demoni. Aşa au mai trecut cinci ani, ani în care mi se întîmpla ca uneori la beţie să mă cert şi să zic că Dumnezeu este, că eu L-am văzut că este, dar popii sunt nişte oameni de nimic, aduceţi-mi un popă care L-a văzut pe Dumnezeu! Sunt zece ani în care eu m-am convins aproape ireversibil că om pe om nu poate convinge. Uneori se întâmpla ca cineva să înceapă vorba despre Dumnezeu şi să zică: „Cine L-a văzut? S-a întors cineva din morţi să ne spună ce-a văzut?” Şi-atunci îi spuneam: „Dar dacă ai vedea pe cineva sculat din morţi, ai crede?” „Nimeni nu s-a sculat din morţi”, ziceau întotdeauna. „Eu am murit şi am înviat – le ziceam, fară să aştept să mă creadă –, însă aceasta nu-ţi este ţie de nici un folos, până când nu vei muri şi tu. Fără îndoială vei muri intr-o zi”.

Prietene, a avut dreptate Hristos când a zis că de va învia cineva din morţi, tot nu-l vor crede. Şi ştii de ce? Pentru că taina întâlnirii cu Dumnezeu este o taină personală, fiecare om trebuie să iasă singur la această întîlnire. S-a zădărnicit rămânerea mea pe pământ, dar eu mă bucur că lucrurile stau anume aşa, că lui Dumnezeu îi place să iasă singur în întîmpinarea omului… Tu ai întâlnit un om care L-a întîlnit pe Dumnezeu, dar încă nu L-ai întîlnit pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl vei întâlni numai ieşind singur în întâmpinarea Lui, apropie-te de Dumnezeu şi El se va apropia de tine.

Ca pecete că ceea ce ţi-am povestit este adevărat, Dumnezeu mi-a dat în noaptea aceea darul scrisului, adică darul de a transpune în cuvinte simţămintele omeneşti pe cât este cu putinţă cuvântului să cuprindă trăirea. Eu niciodată nu am putut să scriu nici măcar o compunere şcolară şi eram cel mal prost la literatură. E adevărat că după aceea eu am folosit darul primit în scopuri contrare,
scriind până şi hule, dar aceasta pentru a adeveri cuvintele Apostolului Pavel care zice că Dumnezeu nu ia înapoi darurile pe care le dă. Aşa că eu „nu am murit, ci sunt viu şi povestesc lucrurile Domnului” (Ps. 117, 17), cum a păţit şi David.

Dar nu despre asta am început să-ţi spun, ci despre faptul că oamenii păcătoşi în preajma lui Dumnezeu îşi pierd cumpătul şi încep să vorbească şi să facă fapte stranii şi neînţelese pentru ceilalţi, deşi ele izvorăsc din mare dragoste. Aşa sunt şi cei care merg la biserică fără să ştie ce fac, pentru că dragostea lor îi leagă de Dumnezeu într-un fel pe care doar El îl intelege şi îl preţuieşte. Să încercăm să ne uităm la aceşti oameni cu ochii cu care îi priveşte Dumnezeu, chiar dacă ei mai şi greşesc pe undeva, Lui îi greşesc, nu nouă. Ochii lui Dumnezeu sunt buni.

Sigur că sunt şi oameni care îşi trăiesc credinţa cu aroganţă, care „Îl alungă”, precum zici, pe Dumnezeu în biserici, unde Îl vizitează o oră pe săptămână, interzicându-I să existe şi în afara pereţilor de piatră, nelăsându-I loc să lucreze şi cu oamenii pe care ei îi consideră nedemni de iubirea Lui, necredincioşi. Dar aceasta, prietene, oare va sta intre noi şi Dumnezeu? Oare Îl vom urâ pe Dumnezeu pentru că oamenii sunt răi? De ce să se înrăiască ochiul nostru pentru că Dumnezeu e bun şi aşteaptă întoarcerea tuturor oamenilor? Noi să-L cunoaştem pe Dumnezeu în ceea ce este El, nu în ceea ce cred oamenii despre El. Oare a spus Hristos că îi place să stea în case de piatră? N-a spus El oare Samarinencii că de acum, odată cu venirea Lui, oamenii se vor închina lui Dumnezeu în tot locul? Şi a mai spus că cel mai scump sălaş al Lui este inima omului. Dacă Hristos a spus astfel, ce ne impiedică să urmăm cuvintele Lui? Oare cei care nu L-au înţeles? Să ne rugăm şi noi în tot locul, să-L cinstim şi să-I facem loc în inimile noastre. Dar să nu nesocotim bisericile, unde se jertfeşte scumpul Lui sânge, numai pentru că unii oameni n-au înţeles această taină. E adevărat că noi putem aduce această cinstire lui Dumnezeu în toată vremea şi în tot locul, dar a primi Trupul şi Sângele Lui, pe care le-a lăsat la Cina cea de Taină celor ce vor crede în El, nu putem decât în biserică.

La biserică nu mergem atât pentru a cere, cât pentru a primi. Acolo primim ceea ce este mai de preţ în lume, Trupul şi Sângele lui Hristos. Fii de acord că o comoară ca aceasta nu poate să se păstreze orişiunde. Căci dacă am văzut că creştinii ajung să se poarte cu necuviinţă, nu trebuie să îngăduim ca necuviinţa lor să se reverse şi asupra sfintelor daruri. De aceea avem biserici, case menite numai pentru sâvârşirea Cinei Dumnezeieşti, de aceea le numim case ale lui Dumnezeu şi le numim sfinte.”

(Ieromonah Savatie Baştavoi – „DRAGOSTEA CARE NE SMINTEŞTE”: „Sclavie şi dragoste”: capitolul „Despre credinţa în Dumnezeu şi felurile de a ne raporta la el); fragmente din subcapitolul „M-ai întrebat de unde ştiu că era Hristos; Ed. Marineasa)

*

Toate marile religii subliniază că beţia este un păcat grav şi sugerează că doar conştiinţă omului treaz poate intra în rezonanţă cu Dumnezeu. Sunt convins că un beţiv se poate pocăi, dar sunt la fel de convins că el poate avea revelaţia imperativului pocăinţei doar într-un moment de luciditate, după ce s-a trezit din beţie. Parabola întoarcerii fiului rătăcitort arată foarte clar că decizia de a reveni acasă a fost luată în urma analizei raţionale a bilanţului propriei vieţi. Este evident că o astfel de analiză este imposibil de făcut în timpul extazului orgiastic.
Savatie susţine că la vârsta de şaptesprezece ani a venit în întâmpinarea lui Dumnezeu, că s-a apropiat de El în timpul unei come alcoolice, deşi până atunci fusese convins că Dumnezeu este o invenţie băbească. Savatie este de asemenea convins că în timpul comei alcoolice respective l-a întâlnit pe Hristos în rai, că a murit şi a înviat, că rămânerea sa pe pământ „s-a zădărnicit”. Ca argument în favoarea afirmaţiei că l-a întâlnit pe Hristos, Savatie afirmă că ulterior, pâna la descoperirea Ortodoxiei, a „căzut în mari ispite” şi că în timpul acestei perioade (care a durat cinci ani) a continuat beţiile.
Conform argumentaţiei ilogice a lui Savatie, ar fi fost normal ca după ce a avut revelaţia imperativului întoarcerii acasă, fiul rătăcitor să mai fi continuat să păzească un timp porcii – eventual să fi încercat să-şi potolească foamea cu excrementele acestora – şi ca Sfântul Apostol Pavel să fi continuat să-i mai prigonească o vreme pe creştini – eventual cu un zel sporit – după ce îl întâlnise pe Hristos pe drumul Damascului.
Ca explicaţie pentru faptul că după aşa-zisa întâlnire cu Hristos a mai putut cădea „în mari ispite” Savatie invocă eroarea de a fi crezut că Dumnezeu s-ar afla în cer şi de a nu fi ştiut că El se află în Biserică. În acelaşi text Savatie afirmă însă că Hristos a spus „că cel mai scump sălaş al Lui este inima omului şi ne îndeamnă să ne rugăm şi noi în tot locul, să-L cinstim şi să-I facem loc în inimile noastre” fără a nesocoti însă bisericile, unde „primim ceea ce este mai de preţ în lume, Trupul şi Sângele lui Hristos”. Comparând afirmaţiile cuprinse în frazele anterioare se poate afirma ori că Savatie se contrazice în mod evident ori că afirmaţia cuprinsă în prima frază este inexactă şi că de fapt Savatie vrea să spună că Dumnezeu se află atât în inima omului cât şi în Biserică, dar că omului i se poate revela doar în biserică faptul „că cel mai scump sălaş al Lui este inima omului”.
Dacă admit că Savatie se contrazice, pot concluziona că există oameni care pot conştientiza faptul că Dumnezeu se află în inima lor şi fără ajutorul bisericii (susţin că acest mesaj este transmis şi de Noul Testament). Pot de asemenea concluziona că, deşi Savatie susţine că l-a întâlnit pe Hristos în rai, el nu a aparţinut acestei categorii şi că, în consecinţă, Hristosul întâlnit de Savatie nu a fost nicidecum Hristos, pentru că Hristos i-ar fi revelat acest adevăr evanghelic esenţial.
Dacă consider valabilă cea de-a doua ipoteză, pot concluziona că Savatie vehiculează o teză care nu are acoperire în Evanghelie şi că, în consecinţă, Hristosul pe care l-a întâlnit nu a putut fi nici în acest caz Hristos.

Acest articol a fost publicat luni, 1 mai 2006 la rubrica Perspective spirituale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.