ACUM.TV

Până în seara zilei când s-a disputat meciul Cehoslovacia — România pentru calificarea la Campionatul european de fotbal din anul 1984 eram mare amator de fotbal şi înfocat susţinător al echipei naţionale. Ştiam în orice clipă care e clasamentul primei divizii naţionale, ce meciuri urmează a se juca, eram un adevărat microbist.
Fiind de servici, am urmărit meciul la televizor, în camera de gardă a Centrului de sânge, a cărui clădire se afla doar la câţiva paşi de clădirea Judeţenei de partid.
Deşi în deplasare, la Bratislava, echipa naţională a jucat formidabil. Scorul final a fost egal, 1:1, ai noştri fiind cei care au deschis scorul. Am obţinut calificarea. Eram foarte bucuros. Făcusem un meci mare.
După meci, zeci, sute de oameni, marea majoritate studenţi, au început să curgă cu steaguri tricolore spre clădirea Judeţenei de partid, care avea rol de Prefectură. Strigau:
— România! România!
O droaie de miliţieni roiau în jurul lor, încercând să-i determine să plece acasă, dar numărul manifestanţilor creştea întruna.
— România! România!
La un moment dat cineva a dat tonul la cântec. Imnul naţional, „Tricolorul”, al cărui text original fusese modificat de propaganda comunistă. Marea aceea de oameni a început să cânte cu înflăcărare. Când au ajuns la ultima strofă a existat un moment de ezitare, dar cum câţiva au continuat, ceilalţi le-au urmat exemplul:
„Azi partidul ne uneşte
Şi pe plaiul românesc
Socialismul se clădeşte
Prin elan muncitoresc.
Iar tu, Românie mândră,
Tot mereu să dăinuieşti
Şi în comunistă eră
Ca o stea să străluceşti!”
În timp ce mulţimea se îndrepta fericită spre casă, miliţienii, care atunci când începuse manifestaţia fuseseră foarte speriaţi râdeau mulţumiţi. I-am văzut râzând şi din acea seară nu mă mai interesează fotbalul. Nici clasamentul primei divizii, nici meciurile echipei naţionale.

Acest articol a fost publicat luni, 24 aprilie 2006 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.