ACUM.TV

Pentru foarte mulţi români anul 1996 a fost un an al optimismului exacerbat. Promisiunile bombastice ale politicienilor Convenţiei Democratice, poziţia extrem de binevoitoare adoptată de mass-media faţă de aceste promisiuni, precum şi profesionalismul campaniei electorale care începuse cu mult înaintea alegerilor vesteau în opinia multora SCHIMBAREA.
Fiind convins că schimbarea promisă se va dovedi un bluf — argumentasem în „Procesul Tranziţiei” că venirea la guvernare a Convenţiei face parte din scenariul farsei tranziţiei — am hotărât să mă înscriu în mod simbolic, ca independent, în competiţia electorală, fiind conştient că nu am nici o şansă.
Ajutat de câţiva prieteni şi de câţiva studenţi entuziaşti am reuşit să strâng cele 3.000 de semnături necesare pentru a-mi putea depune candidatura pentru Camera Deputaţilor. Nedispunând de bani suficienţi pentru a-mi plăti publicitatea în mass-media, pentru a mă face cât de cât cunoscut am tipărit cu ajutorul editurilor Marineasa şi Brumar 100 de afişe şi 2.000 de broşuri conţinând fragmente din cărţile „Declaraţie de război” şi „Procesul Tranziţiei” precum şi câteva date autobiografice.
Pentru a sensibiliza opinia publică şi pentru a forţa embargoul impus de mass-media am decis ca în perioada de vârf a campaniei electorale (19-30 octombrie) să fiu prezent zilnic, timp de câteva ore, în faţa Operei pentru a contesta placa comemorativă mincinoasă dedicată „Revoluţiei\”, pentru a discuta cu trecătorii şi pentru a le oferi broşuri.
În prima zi a acţiunii am dorit să organizez un miting. În calitate de candidat susţinut de 3.000 de semnături m-am prezentat la Primărie pentru a solicita aprobarea mitingului. Am fost refuzat şi ca urmare am scris şi multiplicat următorul text:

«Intenţionam să organizez sâmbătă, 19.10, un miting în faţa Operei pentru a-mi face publice câteva idei. Câţiva prieteni m-au sfătuit să anunţ autorităţile locale.
Ziua audienţei. Când îmi vine rândul sunt introdus la domnul viceprimar. Îi ofer cele două cărţi scrise de mine şi o broşură electorală. Fără a-mi mulţumi, le răsfoieşte preţ de câteva clipe, apoi trecem la subiect – domnia sa e de părere că mitingul nu-şi are rostul: „Dacă vă dăm dumneavoastră aprobarea, vor cere şi alţii.\” Domnul viceprimar admite că mitingurile nu sunt interzise (e campanie electorală), dar subliniază că din punctul de vedere al domniei sale sunt inutile; sau chiar mai rău.
Am aşteptat aproape două ceasuri pe hol audienţa al cărei rezultat e recomandarea primită de la domnul viceprimar de a depune la registratură o cerere adresată primarului plecat din localitate.
Am ieşit de la domnul Borza decis să calc legea. Audienţa mi-a confirmat că mulţi oameni politici aşezaţi în fotoliul puterii confundă senin dictonul „Zarurile au fost aruncate” cu dictonul „Jocurile sunt făcute”.»

Textul anterior a fost oferit tuturor redacţiilor ziarelor din oraş împreună cu broşurile electorale. Subliniez că broşurile conţineau integral şi capitolul „RUŞINE” din Procesul Tranziţiei, capitol referitor la plăcile comemorative dedicate „Revoluţiei”.
La mitingul ilegal de sâmbătă 19 octombrie au venit 15 prieteni şi nici un ziarist. Totuşi, luni dimineaţa am cumpărat ziarele. Singurul ziar care se referea la mitingul de sâmbătă a fost „Realitatea bănăţeană”. Am reacţionat prompt, scriind următoarea replică:

«De pe prima pagină a numărului de luni, 21 octombrie 1996, a cotidianului „Realitatea bănăţeană”, autoproclamat „ziarul cu un singur stăpân — cititorul”, aflăm următoarele:
„S-A DERULAT UN HOLD-UP LA APROZARUL DIN COMPLEXUL „DOINA””
„UN BĂRBAT ŞI-A BĂGAT CUŢITUL ÎN GÂT”
„CASA CU NUMĂRUL 13 DE PE STRADA BĂRĂGANULUI ADUCE MOARTE”
Pe pagina a IV-a a aceluiaşi ziar, e publicat articolul MITING RATAT ÎN PIAŢA OPEREI. Articolul poartă semnătura M.C. (Mariana Cernicova). Eminenta jurnalistă relatează următoarele:
„Dl. Gheorghe Cionoiu — candidat independent pentru Camera Deputaţilor… a încercat, sâmbătă, chiar şi fără autorizaţie, să provoace un miting în Piaţa Operei din Timişoara. Cunoscând intenţiile domniei sale, din invitaţiile pe care le-a difuzat la redacţii, ne-am deplasat în ziua şi la ora anunţate «la faţa locului». Pe zidul Operei era prinsă o bucată de pânză pe care scria «Ruşine!». Dl. Cionoiu însuşi aştepta posibilii participanţi la miting «înarmat» cu broşurele şi afişe explicative. Întrucât «la porumbei» erau incomparabil mai multe persoane, care dezbăteau probleme politico-sportive, am respectat singurătatea d-lui Cionoiu, care nici după o jumătate de oră nu s-a bucurat de mai multă audienţă.”
Ce poate înţelege cititorul, singurul „stăpân” al ziarului, din articolul anterior menţionat? Înţelege că un candidat independent, care a încercat să organizeze fără autorizaţie un miting, a prins pe zidul Operei o bucată de pânză pe care scria „Ruşine!”; tentativa ilegală a împricinatului a eşuat ridicol.
Profesionista în (dez)informarea cititorului omite să spună ce conţin „broşurelele\” cu care era înarmat candidatul (înainte de miting au fost „difuzate la redacţii” împreună cu invitaţiile şi broşurile conţinând fragmentul „Ruşine!” precum şi textul în care relatam episodul de la Primărie). O informare obiectivă ar fi presupus precizarea faptului că „ilegalitatea” tentativei de organizare a mitingului a fost generată de abuzul viceprimarului. Reporterii „Realităţii bănăţene” mi-au respectat singurătatea, dar, în fudulia lor, nu s-au gândit că Măria Sa Cititorul ar fi fost poate curios să afle mesajul transmis de „bucata de pânză pe care scria «Ruşine!»”.
Sunt sigur că din repertoriul experimentatei reportere Mariana Cernicova nu lipseşte modelul revoluţionarului revoltat, model conform căruia s-ar fi putut născoci un articol cu titlu de genul „UN TICĂLOS PROFANEAZĂ SIMBOLUL REVOLUŢIEI!”. A fost preferat însă modelul nisip în ochi pentru că sârguincioasa funcţionară a Ministerului Adevărului ştie că împăratul e în pielea goală.
Ignorând dictonul „dacă tăceai, filosof rămâneai”, doamna M.C.
confirmă cu brio un proverb românesc (despre fudulie).
Cred că episodul Cernicova, superficialitatea extremă a cronicii semnată de dl. Dinu Barbu la „Procesul Tranziţiei”, precum şi tăcerea de mormânt a cotidienelor „Timişoara” şi „Renaşterea bănăţeană\” argumentează destul de solid una din afirmaţiile categorice ale subsemnatului:
„Convingerea mea este că actualmente nu există în România nici un ziar independent, aceasta datorită faptului că orice patron al unui ziar nu este şi nu vrea să fie imparţial, apărând interesele politice ale unui anumit grup şi nefiind în primul rând interesat de redarea realităţii, oricât de dureroasă ar fi şi datorită faptului că majoritatea ziariştilor sunt pur şi simplu incapabili sau consideră că autocenzura este îngerul lor păzitor şi nu vor să-şi rişte pâinea. („Procesul Tranziţiei”)”»

Bineînţeles, dreptul la replică mi-a fost refuzat, „Realitatea bănăţeană” acuzându-mă de nesimţire într-un articol care a comentat în mod selectiv din replica mea doar aliniatul referitor la calitatea mass-media.

*

Până în data de 30 octombrie am fost prezent în fiecare după-amiază în faţa Operei alături de pancarta ataşată de placa comemorativă mincinoasă. Doar de două ori, pentru câteva minute, am dat jos pancarta la insistenţele unor trecători care mă ameninţaseră cu violenţa. Majoritatea trecătorilor mă ignorau sau îmi aprobau gestul.
Într-una din zile, la doar câţiva metri de mine şi de pancarta ataşată de placa comemorativă, la intrarea în galeriile de artă aflate în pasajul Operei, a apărut carul de reportaj al „Antenei 1”, în frunte cu cunoscuta jurnalistă Lia Lucia Epure. Slujbaşii „Antenei 1” au prins între felinarele ce străjuiesc intrarea în pasaj o pancartă imensă pe care scria „MICROFONUL ALEGATORULUI” şi îi invitau pe trecători să-şi spună pe scurt părerea vis-a-vis de alegerile care se apropie. A fost intervievat şi Romică, bufonul oraşului.
Fiind ignorat de carul de reportaj, l-am rugat pe un prieten întâlnit întâmplător să o întrebe pe doamna Epure dacă m-a observat şi ce părere are despre gestul meu. Răspunsul dat de dumneaei a fost „Noi nu facem politică”.
O jumătate de oră mai târziu l-am rugat pe un alt trecător care binevoise să discute cu mine, să îi repete doamnei Epure întrebarea, iar dumneaei a repetat răspunsul: „Noi nu facem politică”.
Oare?

(fragment din eseul „Războiul informaţional” – volumul „Mănuşa lui Schiller”)

PRECIZARE: Atât doamna Mariana Cernicova cât şi doamna Lia Lucia Epure sunt cadre didactice la facultăţi de jurnalism înfiinţate în Timişoara după „Revoluţie“.

Acest articol a fost publicat luni, 17 aprilie 2006 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.