Intrase în obiceiul şcolerilor mei să se refere la frumuseţile naturii ca la o salvare din toate încurcăturile literaturii, după modelul celebrei glume cu castravetele.
“ În aceasta poezie, marele nostru poet, Mihai Eminescu, descrie frumuseţile naturii patriei noastre. Marele nostru prozator, Ion Creangă… Marele nostru dramaturc, Ion Luca Caragiale”… (O fi fost şi niţel turc, parcă poţi să ştii?)
Toată lumea literară descria foarte frumos frumuseţile naturii patriei noastre frumoase. Puteam să-i contrazic? Poezia putea să fie “Împărat şi proletar”.
Stăteam la catedră şi simţeam că-mi vuieşte capul. Unde-o fi văzut el frumuseţile naturii în “Împărat şi proletar”? Ceva-ceva ar fi acolo, că zice poetul despre cei bogaţi: “Vara, petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă”… Dar Alpii, nu Carpaţii!
Cât despre marele nostru Caragiale, chiar n-a nimerit-o, dar, oricum, propoziţiile au subiect şi predicat, acordurile sunt corecte, treci la loc, zi mersi, îţi dau 5!
M-am gândit de multe ori că oamenii au atitudini diferite faţă de frumuseţile naturii, atitudini determinate de cultură, educaţie sau temperament.
Aveam un elev, Epure îl chema, care descria natura întotdeauna cam aşa: Eu când am fost la munte, eu m-am sculat, eu am mâncat, eu m-am plimbat. Eu când am fost la mare, eu m-am jucat etc. N-avea el treabă cu natura! În centrul atenţiei era persoana sa.
Iată o atitudine pragmatică! Stai şi te emoţionezi, verşi lacrimi estetice, timpul trece, la ce foloseşte sensibilizarea? Cred că fostul Epure a ajuns Leu în economia de piaţă.
Împreună cu o colegă, pe vremea liceului, debordam de romantism din creştet până-n tălpi. Era o primăvară, ne plimbam pe strazile Dorohoiului patriarhal şi recitam poezii de Eugen Frunză: “Când ramuri s-apleacă foşnind legănat/ Bătute de vântul noptatec/ Îţi simt răsuflarea, pământ minunat/ Sărutul adânc, de jăratec”…
Ehei, fugaces!
Şi cum ne potriveam noi pasul cu ritmul versurilor, văzurăm o casă albă, cu cerdac, cu acoperiş de tablă şi cu o livadă înflorită în faţă, în care erau nişte prea poetici stupi cu prea poetice albine bâzâitoare. Emoţia artistică depăşind ruşinea şi teama, s-a transformat în curaj. Am bătut în poartă. Ne-a deschis un bătrânel bonom, ne-a invitat în casă, a stat de vorbă cu noi ca un bunic din basme. Era preotul-cărturar Dumitru Furtună. Ne-a arătat o carte pe care Eminescu o dăruise unei actriţe, am văzut dedicaţia scrisă cu mâna poetului; cât pe-aci să leşinăm. Scrisul Lui în natură! Apoi am mâncat miere stând pe nişte scăunele în livadă… Deasupră-ne, flori de cireş cădeau rânduri-rânduri… Prin iarbă, pete galbene de păpădie, iar alături, un bunic povestitor-fermecător. Cam aşa îmi inchipui Raiul.
Hălăduiam odată prin Munţii Pădurea Craiului, de la Stâna de Vale, pe Valea Iadului. Auziţi denumiri: Vălul Miresei, Cetăţile Ponorului, Izvorul Minunilor, Cascada Iadolina, Cascada Moara Dracului, Cascada Ieduţului, Săritoarea Ieduţului… O fi fost vreun ied, o fi fost o iadă legendară, nişte căprioare, dar timpul şi etimologia populară au dus, prin asemănare, la denumiri noi în care iadul înlocuieşte iedul. S-ar putea.
Basm, nu alta, basm plus mister! Aşa că se impunea să mergem la Iadolina, deşi ploua şi era frig. Eram un grup de bucureşteni sătui de bloc şi monotonie, sperând în încărcarea bateriilor pentru un nou asalt la întoarcere. Şi cum ne gândeam noi la deliciile iadului, înainte cu puţin de cascadă, hop, ne barează calea o vajnică locuitoare a munţilor. Nu ne mai dă voie să trecem, că “se puşcă” pe-acolo, se fac nişte lucrări. Noi, că vrem să vedem, ea, că nu şi nu.
Bucureştenii nu pot fi înfrânţi cu una cu două, sunt oameni care ştiu ce vor. Am pus mână de la mână căutând prin portofele şi am învins.
Totuşi, femeia, având o mirare profund filozofică, a cerut explicaţii:
– Şi ce, Dumnezeu, vreţi să vedeţi acolo? Nu-i decât o apă!
– O fi apă pentru dumneata, i-a răspuns un bucureştean şcolit. Pentru noi e o cascadă!
De multe ori, când nu pricep anumite atitudini ale semenilor mei, îmi aduc aminte de această întâmplare. O apă nu-i totuna cu o cascadă. Dar parcă poţi să ştii cum e mai bine?
Constanta Corbea
Constanta (poate ca te supara „Tantzo”),
cascada e intotdeauna „o apa”, dar, nu intotdeauna apa e o cascada.
In acest sens, pur logic, femeia avea dreptate, cu bunul ei simtz, logic, din batrani.
Ca e ceva, acolo, *asupra* acestui truism ?
Pai, cam la asta se rezuma toata noima si toata frumusetzea (pentru noi) a lumii si-a vietzii: adica (si aicea pretind ca trec dincolo de logica moarta in mod creativ), putem „stoarce” mai mult dintr-o incluziune decat ce ne poate oferi logica! *Deasupra* logicii pure, pentru noi, sta frumusetea!
Multam fain c-ai amintit povestea asta, caci altfel nu se nastea explicatia „stiintifica” a miracolului lumii…
Tantzi draga mea,
Ori de câte ori apare ceva scris de tine nu face decât sa-mi bucure sufletul. Si dupa atâtia ani ai ramas la fel de neschimbata, cu aceeasi putere de atractie.
Dupa ce ti-am citit rândurile mi s-a trezit dorinta de a reciti cartea „Geografie literara”-Gh. Macarie. Este o selectie de texte scrise de scriitori români, un elogiu adus naturii din România. Parcurgând filele cartii mi-a fost imposibil sa nu încerc sa calatoresc imaginar prin toate regiunile si formele de relief ale tarii.
Îmi place muntele pentru ca acolo am libertatea sa îmi pot descatusa spiritul, pentru ca este reconfortant, psihofizic, pitoresc si tot acolo am revelatia unei alte lumi, un examen al disponibilitatilor fizice si spirituale, a sensibilitatii si vointei…
Îmi place câmpia pentru ca seamana cu un infinit monocromatic…
Îmi place padurea pentru soaptele frunzelor care par a fi acorduri grave venite din adâncuri. Iar vântul are puterea de a le transforma într-o uriasa orga a vocilor umane sau adieri abia perceptibile…
Îmi place sa privesc marea pentru ca stiu sa o transform în oglinda sufletului meu. În fata ei devin visatoare si am predispozitii ancestrale…
Natura ma deconecteaza, are un rol psiho-terapeutic si este factorul esential al echilibrului meu uman.
Cum stiu ca-ti plac excursiile, cred ca si tu simti la fel.
Ai grija de tine! E
Draga Marinica, nici nu-mi inchipuiam ca nu te prinzi la „dilema”. Intrebarea mea din finalul articolului ma cam preocupa, deschide un sir de speculatii asupra felului in care privim viata, intamplarile si nu stiu cum e mai bine. Uneori cred ca e mai folositor sa luam totul simplu, fara incarcatura culturala. Femeia vede o apa, clar, exact, fara fandoseli artistice.Sigur, se gasesc argumente pro si contra etc., nu dezvolt ideea, ca stii despre ce e vorba. Se potriveste si in ceea ce priveste numele meu. Constanta m-a botezat mama, ca, zicea, asa o chema pe fata unui mare boier de pe acolo; s-o fi gandit ca ajung si eu boieroaica, dar n-a nimerit-o. Vezi bine, Constanta, nume serios, demnitate, iar Tanta, mai de la tara, usor de mahala. In cursul aceleiasi zile, eu trec de la una la alta, ba sunt Constanta (cascada), si atunci nu se trage oricine de sireturi cu mine, dar de cele mai multe ori sunt Tanta (o apa oarecare)… Dar, daca vrei sa stii adevarul adevarat, lumea mi-a zis Tantzi, asa ca vezi, m-au innobilat, chipurile. Se pare ca intre cascada si apa banala, exista si a treia varianta, Tantzi, ei? Asa-i ca nu-i de colea?
Si, ca sa raspund la celalalt ecou al tau, afla ca nici nu mi-am facut unghiile cu oja, nici nu m-am coafat, scriu fara, dar cred ca ma accepti… Si pentru asta, iti urez Sarbatori fericite, sanatate si s-auzim de bine, noi si toata lumea buna de pe acest site. Tantzi…
Dragă Hexana, scrii cu multă sensibilitate despre natură – aşa simt şi eu – mi-e milă să rup o floare, în timp ce există oameni pentru care pădurile înseamnă bani, câmpiile, bani ş.a.m.d. Continui să cred că un om bogat sufleteşte este de preferat unuia care vede numai partea financiară. Cel mai bine ar fi să îmbinam utilul cu plăcutul, după cum se zice, să menţinem un echilibru în toate, dar eu nu am reuşit…
Cu simpatie,
Tanţi
Si mie imi face bine sa citesc ce scrie Constanta. Nu stiu cum faci, Tantzi, ai un dar aparte, nu stiu cum sa-l numesc, acel dar care face o cascada dintr-un H20 care curge peste niste compozite minerale solide. Efectiv sunt cativa autori pe care ma bucur sa-i citesc de fiecare data, si te numeri printre ei. Oameni care imi dau senzatia ca facem ceva special aici – si o sa si scriu despre asta, sper.