Arno Blei, inginer economist – promoţia 1958 – al Politehnicii Bucureşti, a fost deportat în Transnistria la vârsta de 8 ani. Este stabilit în Germania din 1970 şi a răspuns apelului revistei Acum, printr-un text simplu şi cutremurător despre experienţa sa de lagăr. Arno Blei punctează în câteva rânduri şi modul în care se păstrează în Germania memoria Holocaustului –un exemplu demn de urmat şi în România.
Mama l-a luat în braţe pe frăţiorul meu şi s-a îndreptat cu noi în faţa puştilor încărcate
Povestea mea începe la Frasin, Gura Humorului, unde tatăl meu lucra la o fabrică de cherestea. În 1940 legionarii au început sä prigonească şi să omoare evrei. Îmi amintesc că părinţii mei mi-au povestit că în trenul care mergea de la Bucuresti la Vatra Dornei , legionarii aruncaseră din tren studenţi evrei. Părinţii mei au hotărât să ne refugiem din Frasin la Cernăuţi, oraş care atunci se afla sub administraţie sovietică, unde evreii nu erau prigoniţi . După scurt timp tatăl meu a găsit de lucru tot la o fabricä de cherestea din localitatea Nepolocăuţi, aflată la vreo 30 de kilometri de Cernăuţi . Am rămas acolo până în iunie 1941, când Bucovina a reintrat sub administraţie românească.
După două zile de la venirea trupelor româneşti, au ordonat adunarea tuturor evreilor din localitate şi din împrejurimi, în casa în care locuiam noi şi în subsolul acesteia.
Într-o seară ne-au scos în curtea casei cu intenţia de a ne împuşca pe toţi. Mama l-a luat în braţe pe frăţiorul meu şi s-a îndreptat cu noi în faţă, ca să nu suferim în plus, aşteptând. În ultimul moment, tocmai când soldaţii erau pe punctul de a-şi încărca armele , a venit un ofiţer care a ordonat : ,,Staţi! Copii şi femeile pot ieşi din rând, bărbaţii rămân aici „.
„Unde este Dumnezeul vostru ca să vă ajute ? Dacă aveţi un Dumnezeu, de ce nu ne pedepseşte?”
Ne-au dus la gară, unde am fost înghesuiţi in vagoane de marfă . Am stat acolo am douä zile, fără apă şi hrană . După aceea am fost scoşi din vagoane şi am goniţi, pe jos, spre Transnistria .
Am aflat că bărbaţii care au rămăseseră la Nepolocăuţi fuseseră bătuţi cu ciomegele şi apoi împuşcaţi unul câte unul…
În drumul nostru spre Transnistria au murit mai multe persoane . Îmi amintesc de un episod petrecut în localitatea Hotin, unde am fost adunaţi în faţa unei sinagogi . Acolo au fost scoase din siangogă talit-urile (şalurile de răgăciune) şi aruncate în sus, în timp ce soldaţii nu conteneau să strige către noi: „Unde este Dumnezeul vostru ca să vă ajute ? Dacă aveţi un Dumnezeu, de ce nu ne pedepseşte?”
Deportati pe malul Nistrului
De la Hotin am mers pe jos până la Moghilev . Înainte de ajunge acolo, am văzut cu ochii mei cum pluteau pe Nistru cadavrele evreilor exterminaţi în alte localităţi .
Am ajuns la Moghilev în august – septembrie 1941. Ne-au adunat într-o şcoală . Acolo a murit fratele meu mai mic Berti, în vârstă de 6 ani… A fost luat de pe jos şi învelit intr-un cearşaf . N-am aflat niciodată unde l-au îngropat…
Întorsături favorabile ale sorţii
La scurt timp după ce am ajuns la Moghilew am fost transferat intr-un alt lagăr, aflat la 30 Km distanţă, în localitatea Obuchov, unde ne-au internat în staţiei de cale ferată. Eram atât de slăbit din cauza subalimentaţiei, încât nu mai eram în stare să mă ţin pe picioare. Am scăpat cu viaţă datorită unui ucrainean localnic, Vasil Boliuh, impiegatul de cale ferată din Obuchov, care căuta o croitoreasă. Mama, care se pricepea la croitorie, s-a oferit să lucreze pentru familia lui şi aşa ne-a scos din lagăr şi ne-a dus acasă la el. Acolo m-am întremat, pentru că mi-au dat mâncare pe săturate. Curând am revenit la Moghilev şi acesta avea să fie ne fie norocul, pentru că o parte din cei rămaşi la Obuchov au fost duşi în lagărul de la Viniţa unde au fost executaţi de trupele germane. La Moghilev împărţeam încăperea de locuit cu alte 40 de persoane.
Familia Blei, după revenirea din Transnistria
În 1944 , in urma unor tratative purtate de industriaşul Wilhelm Filderman, m-am numărat şi eu printre copiii readuşi din Transnistria la Bucureşti, fiind adăpostit în căminul de pe Str. Stefan Mihăileanu .
În 1945 am revenit, împreunä cu părinţii mei, în oraşul nostru de baştină, Rădăuţi. În 1970 am emigrat in Germania unde locuiesc si acum .
Piedici în calea uitării
Aici, în Germania, am văzut cum este tratată perioada hitleristă . De multe ori sunt impresionat de modul cum sunt analizate atrocităţile acestui regim barbar. În multe localităţi sunt postate plăci comemorative în locurile unde fuseseră sinagogile distruse de nazişti, iar în faţa caselor unde au locuiseră evreii deportaţi sunt montate aşa numitele ,,Stolpersteine” – pietre piedică. De fapt, sunt nişte plăcuţe pe care s-au inscripţionat numele foştilor locatari şi lagărul unde au fost exterminaţi . Vechile cimitire evreieşti sunt îngrijite de primăriile localităţilor in care au trăiseră evreii. Eu sunt stabilit în Heimbach şi în vecinătate, se aflä o localitatea Embken, cu o populaţie de o mie de suflete unde trăiseră numai câteva familii evreieşti . Acolo se află un cimitir evreiesc foarte îngrijit, care poate fi vizitat. Nu îndrăznesc să compar starea de lucruri de aici, cu cele văzute în Romania, unde multe sinagogi cu o architecturä deosebită sunt lăsate în paraginä . Mă refer la cele din Vatra Dornei şi Rădăuţi…