Domnului Traian Băsescu, Palatul Cotroceni, Bucureşti
Domnule Băsescu,
În 5 aprilie 2006, după ce Vladimir Tismăneanu îmi propusese – în numele Dvs. – să fac parte din Comisia prezidenţială pentru cercetarea crimelor comuniste în România, pregătisem o scrisoare de răspuns la scrisoarea-invitaţie. În primul rând ceream de la statul român reparaţii: restituirea cetăţeniei române, furate chiar înainte de a pleca din ţară (în 20 noiembrie 1977); restituirea dreptului de a publica în România, furat de N. Manolescu prin editorialul „Adio, domnule Goma” din 1998, apoi prin campania de antisemitizare a mea, organizată în 2005, în vederea obţinerii postul de ambasador la UNESCO.
După care treceam la chestiuni generale:
În acel moment nu cunoşteam numele celorlalţi membri ai Comisiei, credeam însă că reuniţi pentru a cerceta-clarifica istoria României din ultimii 70 ani ne vom înţelege între noi, oricât de adânci fuseseră neînţelegerile anterioare. Drept care propusesem:
– din Comisie, ca membri de onoare, să facă parte supravieţuitori dintre victimele comunismului: Gavrilă Ogoranu, plecat dintre noi între timp, şi minunata sa soţie (văduva lui Săbăduş, ucis în bătaie la Gherla, de către o „cunoştinţă” a mea: Goiciu), Vasile Paraschiv, Doina Cornea, Remus Radina, Cicerone Ioniţoiu, Ion Varlam şi alţii şi alţii câţi au mai rămas;
– din Comisie să nu facă parte acei autodeclaraţi „membri eminenţi ai societăţii civile” care colonizaseră, de la 22 decembrie 1989, tribunele, prezidiile, balcoanele, platourile de televiziune, microfoanele, presa scrisă, posturile, bursele, pentru a ne explica nouă, neinformaţilor, nouă, naivilor cât şi cum şi pe unde „rezistaseră” ei comunismului: Blandiana, Liiceanu, Pleşu, Manolescu, Adameşteanu, Dan Pavel, Oişteanu, Jela, Stelian Tănase, Antohi, A. Mungiu, Pippidi… – lista era mult mai lungă.
Motivele pentru care aceşti „directori de conştiinţă” nu aveau ce căuta într-o asemenea Comisie:
– „trecutul de luptă anticomunistă” al lor: traficat post-festum, deci mincinos;
– cunoştinţele lor de istorie în general, în special de istorie contemporană a României: nule, chiar dacă unii dintre ei se prezentau ca istorici.
Domnule Băsescu,
Această scrisoare a mea – pe hârtie – nu a putut pleca spre Dvs., pentru că invitaţia Dvs., scrisă, trimisă prin poştă (promisă prin V. Tismăneanu) nu a mai pornit înspre mine.
Între 11 aprilie şi 14 aprilie a avut loc Marea Mişcare de Solidarizare Intelectuală (Română): „membrii de drept ai directoratului de opinie” din nefericita noastră ţară, profesioniştii în prelingerea de la un prezidiu la o comisie; de la un colocviu la o dezbatere-asupra, cu tot scaunul autorepartizat lipit de şezut(ă), aflînd că V. Tismăneanu îmi propusese şi mie participarea – chiar dacă uitase să menţioneze că încă din 21 septembrie 2005 cerusem înfiinţarea Institutului pentru Studierea Terorii Bolşevice în România – au intrat în panică, s-au adunat, au dat mână cu mână, ca de obicei pe meleaguri mioritice şi tot pentru o cauză mizerabilă: expulzarea acelui ins care făcuse ceea ce ei nu făcuseră nici măcar în gând împotriva comunismului.
Urmare: V. Tismăneanu (prost consiliat, dar cine să-i pedepsească pe foarte-proştii consilieri? – la urma urmei fiecare are consilierii pe care îi merită) a improvizat o „motivaţie” a anulării invitaţiei mie adresate – în numele Dvs., Domnule Băsescu – pretextul invocat: aş fi publicat – pe internet! – scrisori de-ale tatălui său! Ce explicaţie improvizată, ce invenţie debilă!
Pe când eram în relaţii cordiale (sic) V.T. îmi scrisese, nesimţitor la faptul că mă ofensează, mă răneşte:
„Rolul Dvs: mai ales pe tema represiunilor, studenţimea, intelectualii. Nu trebue sa scrie[ţ]i: ati scris ce trebuia scris. Acum vin experţii, comisia citeşte, adaugă, etc” (subl mea, P.G.)
Am înghiţit jignirea, am reţinut sugestia.
Chiar dacă nu mai fac parte din Comisie – vă propun:
Cum tot mi-am pregătit seria de scrieri postume, o ofer spre tipărire editurii Institutului Cultural Român. Să înceapă cu cele două volume de Scrisuri care adună articole, interviuri, conferinţe publicate în presa occidentală între 1971 şi 1978 – pe când eu mă aflam în România – apoi în exil, precum şi cele din 1990 până în momentul de faţă. Presupunînd că îmi cunoaşteţi publicistica, vă rog să o recomandaţi lui H.R. Patapievici, director al Institutului şi membru al Comisiei.
Domnule Băsescu,
Scopul meu, este în primul rând al unui scriitor frustrat: 20 de ani (1970-1990) am fost interzis în ţară, deci samizdatizat; de la acţiunea extrem de colegială a lui N. Manolescu, am evoluat…, devenind, în România Liberă, un scriitor român internetizat;
În al doilea rând ţelul urmărit este unul pedagogic:
Niciunul dintre membrii Comisiei nu cunoaşte Istoria Contemporană a României: Sorin Alexandrescu, deşi înalt specializat în prinderea prin scheme şi săgeţi a geniului lui Faulkner, N. Manolescu, strălucit recenzent al cărţilor de ficţiune şi harnic autor de manuale îndrumătoare-spre-îndărăt, ca Literatura română de azi. 1945-1965 – nu au nici o idee despre Istoria Ţării lor (dacă ar fi avut una cât un bob de muştar, N. Manolescu nu ar fi luat lui I. Iliescu, imediat după Mineriada Sângeroasă din 13-15 iunie 1990 interviul legitimator al ilegitimului cu mâinile pline de sânge, numit de el „Omul cu o mare”); la fel S. Antohi: el este „istoric al ideilor”, nicidecum al faptelor şi al suferinţelor românilor; Mihnea Berindei, turcolog emerit, rămâne autor al unui studiu despre vămile turceşti, nu despre secolul al douăzecelea la români; cât despre Al. Zub el s-a specializat în Xenopol, în Kogălniceanu, în Pârvan – din care nu a mai ieşit, deci nu are idee, de pildă, despre „întâmplările” din timpul celui de al Doilea Război Mondial.
În aceste decenii din urmă am constatat cu tristeţe, cu îngrijorare, cu oroare: românii noştri se află în relaţii conflictuale cu ceea ce se cheamă Istorie – deci memorie:
Neistoricii sunt „imuni” la cronologie, pentru ei timpul este… o neglijabilă, un accident: ce contează, la scara secolelor, că, de pildă, 28 iunie 1940 a fost înainte de 22 iunie 1941?, sunt sigur, nu după? şi dacă a fost înainte, la ce ne slujeşte, azi: anulează prezentul mizerabil ?; dintre scriitorii români doar Eminescu şi Sadoveanu au cinstit istoria cum se cuvine, pentru cei apăruţi după 1944 – conjuncturiştii din care ne-am făcut maeştri de gândire şi de „creaţie” – istoria a reprezentat „un domeniu” în care erai obligat să te documentezi (ca în siderurgie, în piscicultura, în arpagicultură), iar tinerii care voiau să devină istorici, din spaimă-de-clasă, provocată de teroarea luptei-de-clasă, alegeau perioadele cele mai îndepărtate în timp, ca să nu care cumva să calce în groapa prezentului care putea duce drept la puşcărie.
Cât despre acea constantă etică necesară în studiul istoriei – nici vorbă: dacă etica era exclusă din estetică (astfel realizîndu-se îngheţata fiartă specifică României bolşevizate de prietenii noştri luminători veniţi de la Răsărit pe tancurile ruseşti în 1944, numită: „rezistenţă prin cultură”), ce să caute în istorie, considerată ştiinţă pură şi dură…?
Domnule Băsescu,
Vă propun să facem noi, neistoricii, alfabetizarea istoricilor români din Comisia cu pricina.
Sunt convins: bibliografia oferită de volumele Scrisuri le va fi benefică: le va oferi câteva noţiuni elementare de istorie şi de morală în abordarea istoriei. Totodată va fi folositoare şi urmaşilor, neamurilor lor: fii, nepoţi, strănepoţi şi mai ales cumnate: aceştia/acestea vor afla, în sfârşit, ce este aceea Istorie a României Contemporane şi cu ce se mănâncă ea.
Cu încredere, Paul Goma
Paris, 6 mai 2006