N-AM VENIT SĂ CHEM PE DREPŢI,
CI PE PĂCĂTOŞI LA POCĂINŢĂ (LUCA, 5-32)
Eram întemniţat în anul 1957 la Jilava, închisoare de tranzit, în celulele 9-12 din reduit. Aceste celule comunicau între ele. Capacitatea lor era de 32 de persoane, în condiţiile în care 8 deţinuţi erau înghesuiţi într-o celulă. În perioada despre care povestesc eram direct tasaţi aici circa 240 de deţinuţi, supuşi unui regim greu: foame, frig, alteori căldură excesivă, lipsă de aer, bătaie. Pentru ca tacâmul să fie întreg, cu cinism, temnicerii noştri au pus între noi aşa-zisul lot Salcia.
Aceştia erau deţinuţi de drept comun, hoţi şi criminali, care în lagărul de muncă forţată Salcia fuseseră brigadieri peste deţinuţii politici şi care cu complicitatea directă a temnicerilor au chinuit, bătut, omorât deţinuţi aflaţi sub „comanda lor”. Cu obişnuita ipocrizie comunistă, după ce aceşti deţinuţi şi-au desăvârşit opera de terorizare şi exterminare a unei părţi din deţinuţii politici de la Salcia, Securitatea i-a trimis în judecată pentru „crime împotriva umanităţii şi genocide” împreună cu unul sau doi ofiţeri, ţapi ispăşitori, care de fapt fuseseră curelele de transmisie a ordinelor venite de sus, de la vinovaţii adevăraţi, care acum făceau pe „justitiarii”.
Aceşti deţinuţi de drept comun erau pentru regimul nostru bomboana de pe colivă, ameninţându-ne în permanenţă cu turnătoria de câte ori noi făceam rugăciuni în comun, meditaţii şi conferinţe sau încercam să ne umplem timpul cu activităţi interzise: lecţii, povestiri, jocuri. Limbajul şi comportamentul lor brutal ne pigmenta suferinţa recluziunii cu elemente ce în mod normal se găseau numai în închisorile de drept comun. Printre aceşti deţinuţi era unul, Geo Iliescu, un om puternic, înalt, mai capabil ca oricine să terorizeze pe cei din jurul său. Înălţimea lui îl făcea mai vulnerabil la foame. Noaptea îl vedeam mestecând mereu în somn. Era evident că neavând suportul credinţei, el suferea mai mult decât noi.
Într-o zi a venit la mine şi mi-a spus: „Domnule Boilă, vă rog să mă ascultaţi câteva minute”. Nu-mi venea să-mi cred urechilor auzindu-l vorbind aşa în locul obişnuitelor înjurături şi obscenităţi. Fără să fiu convins că nu o făcea în batjocură, i-am spus:
„Bineînţeles, Geo, cu toată dragostea”.
„Domnule Boilă, – a continuat el – vreau pentru început să vă spun cine sunt“.
„Ştiu, Geo, nu e nevoie”.
„Ba da, mi-a spus el, altfel nu veţi putea să-mi răspundeţi corect la ce vreau să vă întreb. Eu sunt un hoţ, un tâlhar, un asasin. Am furat, am violat, am omorât. N-am făcut nimic bun în viaţa mea. Vă întreb: Eu am dreptul să mă rog lui Dumnezeu, aşa cum vă văd pe dumneavoastră şi pe ceilalţi cu care sunteţi, făcând?“
M-am cutremurat şi cu ochii în lacrimi i-am spus:
„Geo, dacă noi n-am fi ca tine, pocăiţi şi căzuţi în genunchi în faţa lui Dumnezeu recunoscându-ne păcatele, noi n-am avea dreptul să ne rugăm.”
Rar am văzut un om mai fericit ca Geo în clipa aceea.
„Învăţaţi-mă să mă rog.”
L-am învăţat „Tatăl nostru” şi de atunci nu mai mesteca în somn, ci spunea regulat rugăciunea înainte de a adormi.
Am avut peste doi ani confirmarea sincerităţii sale.
După o şedere în lagărele de muncă forţată din Balta Brăilei am fost readus, pentru o anchetă, la Ministerul de Interne, unde am fost răpus de o pleurezie rebelă. După terminarea anchetei am fost trimis din nou la Jilava. Foamea, frigul, boala m-au adus în pragul morţii.
La Jilava, în momentul în care uşa celulei s-a deschis pentru a ne fi servită masa, am avut surpriza să-1 văd polonicar pe Geo Iliescu, scăpat acum de foame. Am avut impresia că nu m-a observat. Greşeală! În momentul în care cu gamela în mână, am ajuns, abia umblând de slab ce eram, lângă hârdăul cu mâncare, Geo s-a întors către sergentul care supraveghea împărţirea mâncării şi a spus: „Are supliment medical”.
Riscând să fie retrimis la foamea din celulă, Geo mi-a dat timp de două săptămâni, cât am rămas în celula aceea, supliment medical. Sunt convins că acel supliment a fost tocmai ceea ce îmi lipsea pentru a depăşi pleurezia şi a rămâne în viaţă.
Desigur Geo şi-a luat pentru asta plata adevărată, pentru că nimeni nu i-a putut da aici pe pământ, în schimb, nici măcar un „mulţam”.