Marea macara galbena de langa fosta viitoare constructie socialista, a murit.
Mai intai, a fost demolarea. Case vechi, case noi, case frumoase, case urate, case subrede, case solide, toate au fost facute una cu pamantul. Oamenii au plecat, si-au continuat existenta, mai bine, mai rau… Este ciudat, am uitat chipurile, numele oamenilor, dar imi amintesc perfect cateva case. Parca ele ar fi fost cu adevarat locuitorii cartierului, parca fiecare dintre ele ar fi avut un suflet a carui lipsa o resimt atunci cand imi aduc aminte de copilarie, pentru ca vechiul oras face parte din lumea copilariei mele.
Apoi a fost santierul. Utilaje, zgomot, muncitori, baraci. Si macarale. Macaraua cea mai mare, rasarita parca din senin, stralucitoare, galbena, dominand peisajul. Muta, din cand in cand, cate o placa de beton de ici, mai la stanga/ dreapta. Nu cred ca macaraua cea mare si galbena a obosit de prea mult efort. Dar a fost prezenta la apel, ani si ani de zile. Anul 1990 a gasit mareata constructie socialista partial inaltata. Suficient de putin, ca sa nu ispiteasca pe nimeni dobandirea ei pe gratis contra spaga, cu continuarea lucrarilor in interes propriu. Suficient de mult ca sa nu vrea nimeni s-o demoleze si sa ramana cu terenul. Lucrarile au mai zvacnit putin, din inertie, insa in cateva luni au intrat intr-o nesfarsita stare de coma, lasand balta cladirea a carei destinatie socialista nu mai intereseaza acum pe nimeni. Macaraua, doamna de fier a santierului, a ramas pe pozitie, strajuind parca pentru eternitate, ruinele nenascutului obiectiv.
Apoi a fost devastarea. Privind la stalpii de rezistenta inaltati partial, la grinzile goale, la peretii neterminati, nimic nu parea de folos. Si totusi, cari anonimi aveau mereu ceva de luat, in roabe, in carute, cu spinarea. Cu timpul, transporturile s-au rarit. Ruinele au devenit adapost pentru oameni de nicaieri, pentru cainii vagabonzi, pentru sobolani. Tufe tepoase, buruieni cat omul, iarba saraca, au inceput, an de an, sa se aseze, sa castige teren, sa ofere adapost gazelor, pasarilor si animalelor mici, si sa ne dea tuturor lectia, niciodata inteleasa, a supravietuirii. In tot acest timp, macaraua a ramas in picioare, anacronic spectator iertat de distrugere poate din unicul motiv ca nimeni nu a stiut cum sa fure partea de jos fara sa cada partea de sus.
Intr-o zi de vara, la revenirea din concediu, n-am mai vazut-o de la distanta. Pur si simplu nu era acolo, de parca n-ar fi fost niciodata. Niciodata nu mi-am dat seama ca este posibil sa dispara, mi se parea deja o forma de relief. Un vecin mi-a spus ca a fost demontata. Cand am trecut pe langa ruine am vazut-o, intr-adevar, la orizontala, parca mai mica, parca mai urata… Plina de rugina, murdara, cu vopseaua scorojita pe portiuni surprinzator de mari, batrana macara devenise o fieratanie oarecare.
Am mai trecut dupa cateva zile, am cautat-o cu privirea. Nu mai era. Mi-am zis ca poate a fost dusa pe alt santier, poate a fost folosita la altceva. Dupa o vreme am aflat ca au luat-o, integral, hotii de fier vechi. Pentru ei a fost, probabil, un succes financiar. Doua zile au venit, cu tot clanul, au taiat, au incarcat in carute, n-au lasat nimic. Marea macara galbena a avut soarta economiei socialiste din care s-a nascut si pe care a slujit-o.