Una dintre preocupările majore ale Securităţii în legătură cu regimul de detenţie a fost impregnarea cu ură (ură care stă la baza ideologiei comuniste) a raporturilor dintre paznici şi deţinuţi. Nici o legătură cu tentă umană nu trebuia să existe între temniceri şi deţinuţi.
Toate raporturile noastre cu temnicerii erau reglementate în amănunt de un regulament, rece, inuman şi crud, care avea în primul rând rostul de a dezumaniza legăturile dintre noi. Şi totuşi, spre marea noastră bucurie, umanitatea şi uneori chiar dragostea creştinească, spărgeau blindajui urii. Cu mare bucurie îmi amintesc de aceste manifestări de excepţie care demonstrau că oricât de profesionistă era organizarea urii, omenia răzbea la lumină.
Dau câteva exemple de care îmi amintesc în acest sens.
În una dintre zile, a fost introdus în celula noastră de la Jilava un preot, îndrăznesc să spun cu un comportament sfânt, părintele ortodox Iovan de la Mănăstirea Vladimireşti. Bucuria noastră a fost mare pentru că ne-a adus posibilitatea de a ne cumineca. „Oricum – ne-a spus el – astăzi pentru toţi cei 20 de locatari ai celulei 14 din reduitul Jilavei, chiar dacă nu toţi îşi dau seama, drumul vieţii lor s-a schimbat radical, dinspre moarte la viaţă, o dată cu Sfânta Împărtăşanie pe care le-am dat-o.”
Conform regulamentului, de fapt nu prea respectat, de data asta cel nou intrat în celulă, părintele Iovan, a fost dus la baie pentru o curăţenie şi dezinfecţie generală. După ce s-a întors de la baie, părintele Iovan mi-a spus: „Ştii ce am făcut?” „Baie, îmi închipui”, i-am spus. „Nu eu am făcut adevărata baie, ci sergentul care m-a însoţit. Ajuns în baia mare şi goală, sergentul a căzut în genunchi şi mi-a spus: <
> În numele lui Hristos i-am dat dezlegarea şi am văzut la întoarcere un om cu adevărat fericit.”
…
Eram la Grădina, un lagăr de muncă forţată din Balta Brăilei.
Eram scoşi zilnic 14 ore, în căldura toridă, la cules de sfeclă. Căldura, sudoarea, praful, setea – apă aveam putină şi caldă – ne făceau să suferim din belşug. La întoarcere, praful şi sudoarea puneau stăpânire pe noi. Până şi sprâncenele ne erau pline de sudoare şi praf. Ajunşi înapoi în lagăr, nu aveam – datorită penuriei de apă – perpectiva unei spălări radicale. Atunci am înţeles că sudoarea şi căldura pot concura în condiţii bune, în a produce suferinţa, cu foamea, frigul, bătaia, etc. Veneam pe întinsul câmpiei prăfuite abia umblând de căldură şi oboseală. Am ajuns lângă canalele de irigaţie mari care în acel moment erau pline de apă adusă de la Dunäre.
Nici nu îndrăzneam să ne uităm spre ele. Sergentul care ne întovărăşea, deşi avea ordine stricte să nu ne permită să ne apropiem de apă, s-a oprit (Dumnezeu să-1 răsplătească) şi, scrutând zarea, ne-a spus: „Repede, până nu ne vede cineva, intraţi în apă.“ Cred că am bătut recordul mondial de dezbrăcare şi de aruncare în apa curgătoare a canalelor de irigaţii. A fost cea mai extraordinară baie pe care am făcut-o în viaţa mea. Nu cred să mai fi simţit sau să mai pot simţi vreodată plăcerea apei pe trupul obosit, înfierbântat şi murdar ca atunci.
Gestul acelui sergent, asumându-şi un risc mare, a meritat rugăciunile noastre, pentru că atât am putut face pentru el.
…
Una dintre suferinţele mari de la Jilava era obligaţia de a sta 24 de ore din 24 fără a face nimic. Încercam prin toate mijloacele, de multe ori plătite cu pedepse grele, să eludăm această condiţie de existenţă:
1)Ne confecţionam pe ochiuri de geam tăbliţe de scris (apă cu săpun şi strat de DTT) care serveau la: lecţii de limbă, de matematică, de alte discipline, în funcţie de specialitatea locatarilor, transcrierea sau compunerea de poezii, transcrierea de rugăciuni (îmi amintesc că am scris la dictarea episcopului nostru Iuliu Hirţea toată Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi a lui Vasile cel Mare);
2) Ţineam conferinţe pe diferite teme;
3) Făceam rugăciuni în comun, şi uneori, când aveam posibilitatea, Liturghia;
4) Ne confecţionam din pâine şi cărbune şahuri şi table;
5) Una dintre ocupaţiile cele mai dorite erau şezătorile în care câte un „literat” ne încânta cu poveşti.
Am avut „norocul” să stau la Jilava cu prietenul meu bun Sabin Ovidiu Cotruş (Puiu, cum îi spuneam noi).
Ne-a povestit cu un talent ieşit din comun şi dând dovadă de o memorie prodigioasä, romanele lui Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Thomas Mann, Dickens, etc. Erau respectate capitolele şi chiar paragrafele cărţilor.
Savuram din plin aceste seri literare pe care Puiu le ţinea dupä „numărul” de seară până la stingere, când ne adunam, în general, în celula 9 din reduitul Jilavei, înghesuiţi, până la 100 de deţinuţi. Plăcerea acestor şezători era oarecum umbrită de frica că vom fi prinşi (nu era greu, vorbele se auzeau afară), ceea ce ar fi dus la „neagra” pentru Puiu care era şi aşa foarte slab şi bolnăvicios.
Tocmai eram în ascultarea romanului lui Tolstoi „Război şi pace” când ne-a îngheţat un moment inima auzind vocea sergentului de afară. Spaima a durat doar o secundă pentru că 1-am auzit pe sergentul Pop, unul dintre cei mai cumsecade, spunând: „Măi! Mărit-o mai repede pe Nataşa, că eu mâine nu sunt de serviciu şi nu te mai pot urmări.“
În altă seară, Puiu povestea cu pasiune „Posedaţii“ al lui Dostoievski, ajungând la descrierea sinuciderii lui Stavroghin, pentru care Puiu avea o viziune proprie, la care ţinea mult. În acel moment s-a deschis uşa şi a intrat „tribunalul”, adică cei ce fuseseră duşi în ziua aceea la tribunal (în celulele 9-12 eram atunci cei în curs de judecată). Cei care au intrat au venit aţa la parterul de jos stânga unde era „statul major de prelucrare a informaţiilor” şi aplecându-se la urechea mea, unul dintre ei mi-a spus: „A murit Stalin”.
Eram aici un grup format din Iencica Radu, Marcel Petrişor, Nae Evolceanu, etc. Cu răsuflarea tăiată de vestea adusă 1-am întrebat pe aducătorul ei: „Eşti sigur? E o informaţie sigură?” „Absolut, mi-a răspuns, am văzut pe fereastra dubei adunarea de doliu din Piaţa Republicii.” Puiu a întrerupt povestirea şi s-a uitat cu reproş la noi. După terminarea povestirii m-am dus la Puiu să-i spun vestea cea mare. Înainte de a spune un cuvânt, Puiu mi-a trântit-o: „În timp ce eu vă povestesc cu atâta greutate şi risc, voi faceţi acolo şuete?” „Dar Puiule – i-am spus – a murit Stalin.” „Da – mi-a răspuns – bine! Dar spune-mi, cum ţi-a plăcut interpretarea pe care am dat-o sinuciderii lui Stavroghin?”
Jocul secund, produs al artei, era mai puternic decât orice eveniment real, chiar decât moartea celui mai mare tiran, copărtaş la întemniţarea noastră.
L-am binecuvântat pe Puiu şi îi cer lui Dumnezeu să-l răsplătească pentru că prin talentul şi pasiunea lui ne-a smuls pentru câteva ore din spaţiul concentraţionar, mutându-ne într-unul mai curat, al artei.
În definitiv mă întreb care spaţiu era mai real, cel în care trăiam noi, prelucrând în mintea noastră moartea lui Stalin şi cântărind consecinţele ei, sau cel al lui Puiu, considerând olimpic tragedia lui Stavroghin?