Capitolul 3
INFLUENŢAREA PRIN CONSTRÂNGERE STATALĂ A
COMPORTAMENTULUI PERSOANELOR ÎN SOCIETATE
Constrângerea socială privind comportamentul şi credinţa oamenilor a evoluat în ultimele secole în sensul micşorării ei. Marja de libertate (este vorba doar de o paletă mai largă de alternative pe care le poate alege omul în afara constrângerii societăţii organizate) era, în trecut, mică şi societatea organizată se ambiţiona să gestioneze credinţa oamenilor şi să reglementeze cât mai în amănunt comporta¬mentul lor, pedepsind orice abatere de la un conformism riguros. În epoca modernă s-a impus o eliberare din ce în ce mai mare faţă de constrângerea socială pe următoarele considerente:
– binele ce trebuie promovat în lume este unul care aparţine, în ultimă instanţă (pasiv şi activ) persoanei umane;
– creşterea responsabilităţii omului pe plan social, consecinţă a libertăţii sale faţă de puterea politică a societăţii şi componentă a responsabilităţii sale existenţiale în faţa lui Dumnezeu, măreşte binele şi este sursa principală de progres în sensul profund de apropiere de Adevăr;
– cu cât rolul coercitiv al societăţii este mai mic, cu atât abuzurile puterii politice ale omului împotriva omului scad şi ele;
– suprema demnitate a omului izvorăşte din libertatea sa şi, cu cât zona în care ea se poate desfăşura, eliberată de constrângerea autorităţii statale, creşte, cu atât creşte şi posibilitatea justificării existenţei sale şi implicit valoarea sa existenţială;
– posibilitatea de a greşi şi de a alege răul este compensată de binele realizat în libertate, mai ales că acţiunile societăţii prin constrângere conţin şi ele un potenţial mare de eroare şi, deci, de rău.
Este de remarcat că, indiferent de poziţia Bisericii şi a oamenilor ei în decursul istoriei în această privinţă, toate considerentele care pledează pentru o micşorare a constrângerii societăţii sunt în concordanţă cu credinţa creştină şi, de fapt, sunt de inspiraţie creştină.
Există, deci, două nivele distincte: pe de o parte comportamentul conform moralei acceptate, în cazul nostru creştină, care acoperă toate situaţiile şi care trebuie încurajată, inclusiv prin instituţii corespunzătoare, de către autoritatea politica, dar fără constrângere, şi, pe de altă parte, comportamentul strict necesar convieţuirii şi care poate şi trebuie, pentru a realiza echilibrul social minimal, să fie impus prin coerciţiune şi pedepse.
Mărimea diferenţei dintre cele două sfere depinde de mentalitate, de tehnica de convieţuire, de tradiţie etc. În general, ea are tendinţa de a se mări pe măsura progresului tehnic al societăţii.
Mărirea inoportună a constrângerilor, chiar vizând acţiuni moralmente bune, este la fel de dăunătoare societăţii unor fiinţe spirituale libere ca şi restrângerea lor dincolo de graniţa necesităţii.
Ţine, de asemenea, de competenţa oamenilor politici, ghidaţi de principiile amintite, să realizeze o constrângere a comportamentului uman, necesară convieţuirii, dar lăsând un câmp cât mai mare realizării binelui (spiritual şi material) în libertate, de către persoanele din societate.
Prin urmare, mai ales într-o perspectivă creştină, singura justificare, care de altfel îi stabileşte riguros limitele, a intervenţiei statului, prin răsplată şi pedeapsă, în comportamentul omului, este nevoia de a se asigura posibilitatea convieţuirii, nu înlocuirea deciziei libere a persoanelor prin constrângerea statală.
Chiar dacă comportamentul impus este formal conform exigenţelor moralei creştine, dacă el depăşeşte motivaţia realizării unui echilibru social şi restrânge inoportun câmpul responsabilităţii persoanei, creând în plus reacţii inverse, o astfel de politică nu este creştină, pentru că nu este bună. Orice acţiune se judecă în primul rând prin îndeplinirea misiunii specifice care îi justifică existenţa
Vom ilustra această teză prin exemplul cel mai la îndemână.
Respectul vieţii semenilor noştri, evitarea păcatului lui Cain lăsat strict în seama libertăţii şi responsabilităţii oamenilor conduce şi a condus în decursul istoriei la dezordini şi războaie mai mult sau mai puţin interne, nu numai între ţări, triburi sau clanuri, ci şi în celulele sociale oricât de mici ar fi fost.
Asigurarea unui echilibru minim a unei posibilităţi de convieţuire a necesitat intervenţia societăţii organizate, pedepsind cu severitate omuciderea Această intervenţie a fost necesară pentru a micşora printr-un rău în sine, răul mai mare care ar rezulta în lipsa primului.
Abuzurile, crimele mari ale celor puternici din societate şi crearea unor cercuri închise, în afara cărora omorul, nu numai că era permis, dar şi incurajat şi premiat, a umplut istoria de orori care, totuşi, au condus la o situaţie mai puţin rea decât cea în care ar lipsi autoritatea socială, ca paznic al vieţii oamenilor.
Sensul şi limitele acestei intervenţii a societăţii organizate în comportamentul persoanelor, nu numai în privinţa omuciderii, aşa cum s-a desprins în decursul timpului şi conform cu morala creştină este: societatea organizată intervine strict pentru a oferi posibilitatea convieţuirii. În consecinţă, această intervenţie, justificată moralmente, dar rămânând totuşi o manifestare violentă, trebuie să fie restrânsă la minimul necesar (zona alegerii libere în urmărirea binelui trebuie să fie cât mai mare posibilă).
Înlocuirea acţiunilor libere ale persoanei umane, în amănuntul comportamentului lor, prin constrângerea statală, este imposibilă şi inoportună.
Considerând în mod critic acest fenomen social, se înlătură cu uşurinţă obiecţiile care, din ignoranţă voită sau nu, se aduc unei politici creştine (de fapt, chiar posibilităţii existenţei unei politici creştine).
Pe de o parte se afirmă că politica creştină, dacă se ambiţionează aşa cum cere consecvenţa cu credinţa sa (deocamdată luăm ca bună această afirmaţie) să impună persoanelor din societate o morală riguroasă, nici măcar împărtăşită de toţi membrii societăţii, sfârşeşte prin a paraliza orice şansă de convieţuire, anulând prin nerealismul ei eficacitatea moralei care o justifica iniţial. Pe de alta parte, se impută politicii creştine tocmai lipsa de consecvenţă şi compromisul care trebuie făcut, neimpunând, prin puterea statală în totalitate, normele morale izvorând din credinţa ei.
Din analiza fenomenului politic de constrângere socială făcută mai sus (care pune în evidenţă însăşi raţiunea şi limitele acestei constrângeri), se înlătură evident aceste obiecţii nefondate. Pentru o înţelegere corectă a acestei teze, să analizam situaţia controversată a unei politici creştine corecte în problema homosexualităţii.
Homosexualitatea este un grav dezechilibru moral, cu consecinţe negative asupra vieţii spirituale şi materiale atât a persoanelor, cât şi, ca o consecinţă firească, a societăţii. Afirmaţia aceasta este limpede şi evidentă şi numai un imens material de ignoranţă, degenerare şi perversiune, vărsat asupra societăţii moderne de către forţele întunericului, o face să fie contestată şi să devină necesară probarea ei. Noi ne vom referi însă la morala creştină ca reprezentând ultimul temei al poziţiei noastre în această problemă. Vorbind despre culmea desfrânării, a păcatului şi a ruşinii, Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci la ei femeile au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. l;26-27).
Şi, cu trimitere directă la cei care deţin autoritatea, Sf. Apostol Pavel adaugă: „Aceştia, deşi au cunoscut dreptatea lui Dumnezeu, ca cei care fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac.” (Rom. 1,32).
Se pune întrebarea: dacă homosexualitatea, fiind, în concepţia morală creştină, considerată un fapt atât de dăunător individului cât şi societăţii, o ordine de stat de inspiraţie creştină nu trebuie să o pedepsească drastic?
Mulţi acuză oamenii politici creştini care nu militează pentru pedepsirea homo¬sexualităţii de compromis nociv, anulând raţiunea însăşi de a fi a unei politici creştine în materie de comportament socio-moral.
In realitate, ţinând seama de abuzurile care pândesc societatea în care autoritatea statului pătrunde în intimitatea în care de obicei se săvârşesc faptele de perversiune sexuală, de imposibilitatea de a influenţa prin forţă, în lipsa convingerilor morale, conduita în aceasta privinţă, ţinând seama şi de reacţia de multe ori de sens contrar pe care intervenţia puterii statale, într-un astfel de domeniu şi context, o provoacă, homosexualitatea se situează în zona despre care am amintit, în care, deşi faptele săvârşite sunt dăunătoare şi condamnabile moral, nu este oportună pedepsirea lor de către autoritatea politică.
În acest caz, nu este nici un fel de compromis a nu pedepsi aceste fapte, autoritatea statală trebuind, dacă vrea să fie bună şi, deci, moralmente acceptabilă, ca autoritate în acţiune, să realizeze maximum de bine de oportunitate socială. Autoritatea politică nu trebuie să se ambiţioneze în ceea ce nu poate face, şi anume să modeleze în amănunt prin constrângere comportamentul moral al oamenilor, care, în ultimă analiză, este în funcţie sau trebuie să fie în funcţie de convingerile morale ale oamenilor, ducând la mai mult rău decât dacă nu ar interveni deloc. Dar, aşa cum se întâmplă de multe ori, o astfel de poziţie, bună şi oportună în anumite condiţii şi limite, devine nocivă prin exagerare. Dacă statul nu trebuie – într-un anumit context – să sancţioneze, ca infracţiuni, faptele de perversiune sexuală – în speţă homosexualitatea – aceasta nu înseamnă nicidecum că aceste fapte devin bune şi trebuie considerate ca atare şi chiar încurajate.
O politică de inspiraţie creştină trebuie, în această materie, să realizeze cu consecvenţă şi energie următoarele:
– Faptele de perversiune sexuală trebuie proclamate, inclusiv prin lege, drept ceea ce sunt în realitate: fapte de dezordine morală gravă, nocive persoanelor şi societăţii.
– Orice manifestare publică a acestor perversiuni, ţinând seama de răul pe care-1 provoacă, trebuie interzisă. Este una dintre diversiunile cele mai criminale aceea ca, în numele libertăţii de expresie, să se ceară manifestarea liberă a perver¬siunii unora în dauna sănătăţii morale a altora. Oare libertatea de expresie justifică pledoaria publică în favoarea unor fapte de sadism, de exemplu? A face apologia unor crime, violenţe sau perversiuni este a atenta la libertatea oamenilor şi, în primul rând, a tineretului. Aşadar, nu se diminuează libertatea prin pedepsirea acestor manifestări, ci dimpotrivă. Eventual, în numele libertăţii de opinie, se pot permite dezbateri teoretice asupra homosexualităţii, dar în acelaşi timp trebuie interzise manifestările în public ale acestora, care fac publicitate diferitelor perversiuni sexuale.
– Toate instituţiile, în primul rând căsătoria şi educarea tineretului (şcoala) trebuie să fie structurate moral şi apărate de perversiune.
Poate este regretabil că societatea organizată nu poate, în acest caz, face mai mult pentru apărarea de acest flagel de murdărie morală, spirituală, fizică şi psihică, dar credem că poziţia exprimată de Sf. Apostol Pavel este cea mai corectă. El ne spune, constatând că în această privinţă coercitudiunea socială îşi are limite înguste: ,,Şi, precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată să facă cele ce nu se cuvin.” (Rom. 1,28).
Cred că exemplul de mai sus este edificator pentru o concepţie politică de inspiraţie creştină în materie de comportament social.
Conştienţi că nu se poate altfel – şi, de fapt, este un bine într-o societate de persoane – ca o zonă cât mai mare a comportamentului social să fie săvârşită în libertate faţă de constrângerea statală, societatea organizată este chemată să folosească mijloacele necesare pentru ca să existe o situaţie de echilibru fără de care nici convieţuirea, nici libertăţile individuale nu sunt posibile.
Limitele intervenţiei, în acest caz, ale autorităţii, depind de mentalitate, cultură, modul de convieţuire, tradiţie etc.
O politică de inspiraţie creştină, în această materie a comportamentului social, recunoaşte existenţa unui grad mare de relativitate şi inexistenţa unor criterii rigide, universal aplicabile, precum şi a unor mijloace eficace care să realizeze prin ele însele conformarea oamenilor cu morala acceptată.
Înţelegem natura şi rolul autorităţii statale, înţelegem că diferenţele privind modelarea comportamentului uman, între ceea ce această autoritate impune şi o morală creştină riguroasă, nu ţin de renunţarea sau relativizarea principiilor, ci doar de corecta lor aplicare în diferitele circumstanţe date, conform naturii autorităţii politice şi a legilor sale nescrise.