La o şedinţă de lucru a consiliului de conducere a Gospodăriei, în care de curând fusese aleasă, timidă, găina expune o idee nouă:
– Haideţi să construim nişte hambare în care să strângem hrană pentru copiii noştri şi să creăm nişte locuri de muncă pentru tineretul nostru.
– Vai ce idee grozavă, ziseră emfatic unii.
– Mie să nu-mi ceri să fac ore suplimentare, zise înţepat răţoiul!
– Şi bineînţeles să respecţi programul, completă curcanul. Ceea ce vrei să faci să fie în timpul tău liber. Nu ne strica nouă rânduiala. În timpul programului de lucru trebuie să fim prezenţi aici.
– Bine, zise găina, dar voi n-aţi făcut nimic nici ieri că a plouat, nici azi că e prea umed pământul. De ce să nu mă ajutaţi pe mine? Doar e şi pentru voi. Şi apoi pauza noastră de prânz e prea mare. Şi ziua de lucru o consumaţi adeseori numai cu vorbe şi cu şedinţe peste şedinţe. Ce tot veţi fi având de pus la cale? Mie mi se pare că trebuie făcut ceva concret şi folositor. Cu vorba multă nu ajungem nicăieri.
– Ce ştii tu, găină fără minte? Ia uitaţi-vă cum are curaj să atace şedinţele noastre? Dacă pe tine nu te duce mintea, lasă-i pe alţii să hotărască, zise foarte important de sine curcanul. Şi aşa pe tine nu te întrece nimeni în cotcodăcit. Şi adăugă încet la urechea porcului: nouă nu ne trebuie din ăştia cu idei multe. Ne strică rânduiala. Avem nevoie de supuşi şi de ascultători, nu de idealişti. Aceştia întotdeauna produc răscoale şi greve. Mai ales când idealiştii sunt femei…
– Pauza noastră e sfântă. Să nu îndrăzneşti să te atingi de singurul nostru timp liber. E şi aşa destul stres pe aici. Măcar când plouă să mai respirăm şi noi. Vii tu acum cu fel de fel de idei. De când eşti aşa de isteaţă? întrebă mirată gâsca după ce trăsese puţin cu urechea la curcan, deşi nu înţelese prea mare lucru.
– Şi pe urmă să nu ne baţi la cap cu cheltuieli suplimentare pentru investiţii, adăugă sfidătoare vaca. Eu trebuie să-mi schimb mobilierul din birou. Şi colega mea capra are nevoie de un calculator nou. Iar maistrul nostru porcul trebuie neapărat să avanseze. E şeful nostru. Noi suntem datori să-l susţinem. Deci fără cheltuieli suplimentare, dacă vrei locuri de muncă şi hambare şi ce mai vrei.
– Dar nu le vreau pentru mine. Eu am tot ce-mi trebuie. E vorba de hrana copiilor noştri. Şi de cele câteva locuri de muncă ce s-ar crea tinerilor noştri prin întreţinerea acestor hambare. Totul este pentru întreaga Gospodărie, nu pentru mine. Şi avem totuşi ceva bani din vânzarea laptelui, a lânii, a ouălor…
– Totul este deja calculat şi pregătit pentru schimbările necesare prin birouri. Nu rămâne nici un ban. Şi tu, de când eşti cloşcă, n-ai mai adus nici un ou. Şi eu am un viţel, dar lucrez în continuare şi produc chiar mai mult lapte. Pe când tu? Scuteşte-ne… spuse spăsită vaca.
– Te împăunezi cu nişte merite care nu sunt ale tale, dragă vacă, încercă să ia partea găinii, prefăcută, capra. Dacă aşa a făcut-o Dumnezeu pe găină să nu producă nimic când are copii, ce să facem? Nu putem cere cuiva să facă ceva câtă vreme nu este în stare. Trebuie s-o purtăm în spate şi pe ea, aşa cum este. Ce să facem?!
– Pe mine nu mă interesează. Atâtea discuţii!… O să pierdem pauza de cafea, strigă lamentându-se curcanul. Mă doare capul şi o să-mi pierd culoarea mărgelelor mele. Mai bine plec de aici. Faceţi ce vreţi.
– Auziţi, zise fudulă capra, eu chiar sunt curioasă ce poate să facă o amărâtă de găină care nu ştie decât să scurme…
– Bine zice găina, şopti vaca la urechea colegei sale capra. Poate că ea va munci şi noi vom avea mai multă hrană la iarnă.
– Chiar aşa, şopti aceasta, ducându-şi copita la gură ca să n-o audă ceilalţi, cine zice că trebuie să păstrăm hrana numai pentru puii găinii? Noaptea când doarme găina, şi tu ştii ce proaste sunt găinile noaptea, putem să ne ospătăm în voie.
Şi deodată toţi care până mai înainte se împotriviseră, deşi, dacă-i întreba cineva nici ei nu ştiau ce anume i-a făcut să-şi schimbe părerea, au început să bată din palme şi să ridice în slăvi pe găină: că ce deşteaptă e, că are idei grozave, că mai bine ar alege-o pe ea preşedinta consiliu de conducere etc., etc.
Găina, ce-i drept, nu pricepu prea mult din noua lor atitudine. Dar era mulţumită în inima ei că se putea apuca de lucru. Bănuia ea că n-o va ajuta nimeni, dar nu se gândi la nimic rău. Îşi sculă puişorii, de-acum destul de mari, încă din revărsatul zorilor pentru a ridica din crenguţe şi scândurele mult visatul hambar. Apoi, când se treziră secerătorii, porniră spre câmp să adune grăunţe de pe urma lor.
Când se umplu hambarul, repede alergă să construiască altul. Dar porcul şi curcanul făcu ce făcu şi ascunsese orice crenguţă sau scândurică bună de construit, făcându-şi o distracţie din străduiala zadarnică a găinii. Dar ea nu se lăsă aşa uşor descurajată. Nici nu bănuia jocul murdar al celor doi. Şi nici planul vacii şi al caprei. Fără să-şi dea seama, găina, cu ideea ei extraordinară, împărţi colectivul în cel puţin trei găşti. Una care se prefăcea că admiră planurile găinii, ca să beneficieze însuşindu-şi prin furt munca ei, alta care se distra, pe faţă lăudând-o şi prin spate încurcându-i toate planurile şi o a treia care dorea s-o anihileze complet, pentru a-şi regăsi liniştea călduţei lor activităţi. Aceştia ştiuseră încă de la început că dându-i găinii funcţie de răspundere, vor avea probleme. Dar nimeni nu-i luase în seamă atunci, şi iată acum se adevereşte dreptatea lor. Îşi vor face deci un nobil ideal şi o sacră datorie din a reduce găina la tăcere, ba chiar mai mult,din a curăţa consiliul de astfel de scurmători în gunoie.
Alergând şi străduindu-se mai mult, găina găsi cele necesare şi mai încropi un hambar. Dar nu mai avu vreme să-l înzdrăvenească bine, că plecau secerătorii. Seara când se întoarse îşi găsi hambarul răsturnat.
– Vântul, zise repede răţoiul. Şi toţi izbucniră în râs.
Şi iar munci biata găină, aproape până după apusul soarelui. Dar reuşi până în toamnă să ridice totuşi câteva hambare. Vor avea cu toţii la iarnă mai multă hrană. Şi când nu înţelegea cum de se golesc hambarele aşa de iute, toţi îi strigau în cor, râzând:
– Şoarecii. Trebuia să-ţi faci un hambar din tablă groasă, ca să nu te fure şoarecii.
Biata găină!… Pe ea n-o ducea capul la viclenii şi socoteli. Dar era sinceră în dorinţa ei de bine şi până la urmă învinse.
Vaca, sărmana, nimeni nu ştia cum de a dat peste ea aşa o colită, că nu putea să pună gura pe grăunţe. Iar capra îşi sterpezise dinţii, ba chiar îi căzuseră câţiva. Şi toţi le căinau. Însă după aceea n-a mai venit nici un şoarec la hambarele găinii. Şi ea ajunsese cu bine în primăvară. Ba chiar împrumutase pe mulţi, că iarna fusese grea şi hrana puţină.
Ce fericită era acum găina! A învăţat ceva din toate astea. Să nu se mai încreadă în linguşelile nimănui, nici să n-o mai doară vorbele de ocară, nici să se mai teamă de cei răi. Ci să-şi urmeze liniştită drumul ei, încercând cât va putea să-şi crească puii în cinste şi în adevăr. Şi ce este al ei îi va rămânea, ce nu, fie preţul plătit pentru cinstea ei.
Ariciul