caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

De nouveau à Lyon

de (2-1-2006)

Schimbarea bruscă de mediu, atunci când ea nu este foarte frecventă, poate provoca, fără îndoială, reflexii şi observaţii spectaculoase, unele chiar cu utilitate practică. Dacă ar fi să dezvolt această idee, ieşirile în străinătate sunt o componentă a educaţiei intelectuale, cel puţin prin faptul că deschid orizonturile necesare bunei şi corectei înţelegeri a dreptei măsuri în viaţă. Cu ani în urmă, la Bruxelles, am auzit ideea asta enunţată foarte răspicat, ca un principiu pedagogic, de profesorul Van der Beken, pe atunci şeful Laboratorului de hidraulică de la Vrije Universiteit.

El susţinea cu convingere tinerii până la 30-35 de ani în toate încercările lor de a cunoaşte nemijlocit oameni şi teritorii mai mult sau mai puţin îndepărtate, afirmând că asemenea experienţe îi ajută să se plaseze (evalueze) mai corect chiar şi din punct de vedere profesional. Programul la care particip de peste 10 ani, asigurând selecţia pe zona centrală a României, este un program de formare a inginerilor europeni, şi are această componentă internaţională oferind unul din cei 5 ani de studiu într-o altă ţară decât Franţa, ceea ce dovedeşte că ideea mobilităţii juvenile se aplică consecvent în sistemul de învăţământ occidental.

Asupra filosofiei acestei mobilităţi se poate discuta îndelung, şi probabil că s-au scris cărţi, dar efectele sunt indubitabil benefice atunci când se pleacă cu bună credinţă. Exclud din această discuţie plimbarea turistică practicată cu un soi de superficialitate, chiar frivolitate. Din păcate, ea este cunoscută şi la nivel academic, prin „turism universitar”, care deresponsabilizează participanţii, neintegrând vizitatorii în sistem, şi/sau fiind lipsită de o serie de obiective concrete şi reciproc acceptate.

Perioada petrecută în Franţa în primii ani de după 1990 m-a inclus aproape automat într-un număr de alte proiecte de mobilitate academică europeană, dar, trebuie să recunosc că în foarte puţine cazuri ţintele au fost fixate cu precizie şi urmărite cu consecvenţă. În capcana asta, conştient sau nu, au căzut cu timpul şi gazdele şi vizitatorii. În România, cei mai mulţi erau preocupaţi în a-şi manifesta opulent ospitalitatea, apoi, „boala” asta s-a extins spre vest, câştigând destule persoane care ştiau ce trebuie să facă dar nu voiau să ne contrarieze.
Fără să-mi dau seama, am alunecat într-o analiză critică a mobilităţilor academice. Aş putea să continui pe această temă, probabil că este ceva care mă preocupă în subconştient, dar nu aici este locul şi momentul unei asemenea discuţii.

Am dat ca titlu acestor rânduri „Din nou la Lyon” şi pentru că din 1993 m-am mai întors de câteva ori, pentru perioade mai lungi sau mai scurte. De fiecare dată, oricât de încărcat a fost programul, am căutat să revăd oameni şi locuri care mi s-au lipit de suflet. Pentru mine Lyonul este egal cu Braşovul, locul în care am domiciliul permanent. Mă simt la fel de bine în ambele oraşe, mă descurc aproape la fel de uşor, oamenii îmi sunt la fel de dragi, şi comunic, dacă nu cu aceeaşi uşurinţă, cel puţin cu aceeaşi plăcere.

În afară de contactele profesionale cultivate de ambele părţi cu nedisimulată cordialitate, există un număr de alte persoane în oraş, de origine română sau nu, care transformă apariţiile mele aleatorii în evenimente, cel puţin familiale. Am fost marcat de faptul că părinţii unui bun prieten francez, amândoi trecuţi de 85 de ani, (el peste 92 de ani), au ţinut neapărat să mă revadă. Ultima dată, probabil în 2003, când am fost ceva mai grăbit, le-am strecurat un CD muzical în cutia poştală. Deşi aflaţi la o vârstă pentru unii dinte noi de nesperat, cu puterile fizice împuţinate faţă de momentul primei noastre întâlniri, prin curiozitate sinceră, prin disponibilitate şi implicare, acest cuplu degajă un optimism contagios. Au încă proiecte, sunt încă implicaţi în viaţa asociativă, domnul chiar conduce maşina în mijlocul unui mare oraş european !.

Ca o măsură a atenţiei cu care ar fi bine să vedem tot ceea ce ne înconjoară, amestecul permanent de bine şi rău, aş putea remarca sincera sa emoţie la vederea ofertei CARREFOUR Braşov, una dintre expresiile de vârf ale consumismului occidental. Atunci am aflat că de fapt, stăteam lângă cel care „scrisese primele statute” Carrefour, cu multe decenii în urmă, un om cu care istoria avusese răbdare şi care acum apucase să vadă succesul acestei uriaşe întreprinderi, tocmai în România. Este unul din sutele de mii de lyonezi „de souche” aproape anonimi care trăiesc onest, cu bucurii simple, o viaţă aparent liniară, dar de fapt cu o combustie internă corect dirijată.
Trăind de zeci de ani într-un cartier al burgheziei istorice locale, ei nu vor să strălucească sau să epateze. Vor să aibă doar libertatea de a se dedica familiei, concetăţenilor sau celor aparent defavorizaţi.

Oraşul este în concordanţă cu oamenii lui.

Lyonul este o vatră istorică ce datează din epoca romană, construit cu înţelepciunea proprie aceste civilizaţii, dar şi o vatră a creştinismului timpuriu.
Situat la confluenţa a două fluvii tutelare (le Rhône et la Saône), aparent ferit de otrăvirea de poluare printr-un curent ce curăţă tot timpul valea Rhône-ului, centrul tradiţional pleacă de pe falezele înalte şi pantele din Vieux Lyon şi Croix Rousse. Clădirile sunt construite din piatră, au destule etaje pentru a fi impunătoare, iar încăperile sunt atât de înalte, încât actualii locuitori au găsit soluţia „multiplicării” spaţiului, divizându-le pe verticală, prin planşee de lemn şi scări interioare. Ca în aproape toată Franţa urbană, perdelele lipsesc de la ferestre, covoarele lipsesc de pe duşumele sau parchet. În acest fel, privirea aruncată în interior descoperă o sumă de detalii ce mă ajută să fabulez la nesfârşit. Face parte din bucuria plimbării „en tant que promeneur solitaire” şi; profitând de indiscreţiile mai mult sau mai puţin voite, redescoperi sau reconstruieşti viaţa necunoscuţilor de alături. În Lyon poţi să guşti această bucurie din plin.

Interioarele sunt destul de slab luminate, chiar austere şi cât se poate de degajate, atât de puţin încărcate încât un oriental le-ar putea considera improprii locuitului sau intimităţii familiale. Chiar şi în cartierul pe care-l revizitez de fiecare dată, bântuit de cea mai răsăriteană nostalgie, le VI-ème arrondissement, (între Rhône şi vechea gară dezafectată a oraşului, Brotteaux), considerat cartierul cel mai burghez şi cel mai scump, trăiesc multe familii cu un mare număr de copii. Atunci când proprii copii nu ajung, adică sunt numai 2-3, se mai înfiază 2-3, în special din ţările Asiei şi ale Americii Latine. Încă de acum 12-13 ani am încercat să descopăr „filozofia” acestei realităţi, prin contrast cu ceea ce se întâmplă în România. Direct sau indirect, am obţinut informaţii şi am făcut deducţii care se pot sintetiza în următoarele rânduri: funcţionează o mentalitate a intelectualului practic, care în condiţiile apărării democraţiei şi a egalităţii indivizilor, poate să evite acţiunea contraproductivă a principiului majorităţii doar prin educaţia noilor generaţii. Prisosul de mijloace materiale este pus, aproape instinctiv în slujba acestei cauze. Familia alimentează cu indivizi singulari (cu personalităţi distincte) societatea, şi ei sunt totodată purtătorii unor deprinderi pe lângă care ceea ce adaugă mai târziu prin studii şi mediul şcolar este aproape nesemnificativ social.

Democraţia în combinaţie cu creşterea demografică şi fără un nivel minim asigurat (şi adaptat) al educaţiei sociale, poate avea urmări autodistructive la scara marilor comunităţi. Chiar dacă adevărul nu este atât de logic şi simplu pe cât l-a făcut explicaţia mea, majoritatea părinţilor îmbracă obişnuita dragoste pentru progenituri într-un plus de responsabilitate. Deşi riscurile educaţionale în epocă sunt cam aceleaşi peste tot, tânărul francez, aşa cum l-am cunoscut eu, „dans l´agglomeration lyonnaise”, este mai viu, mai deschis şi chiar mai puţin egocentric decât ceea ce văd acasă. Conştiinţa că face parte dintr-un grup în care nu este nici mai presus şi nici mai prejos decât alţi, că trebuie să răzbească muncind, că este răspunzător pentru acţiunile sale şi consecinţele lor, mi s-a părut mult mai prezentă decât în societatea noastră.

De câte ori mă întorc la Lyon îmi place să locuiesc în campus.

În primul rând, pentru că sunt mai aproape de obligaţiile pentru care mă aflu acolo, dar şi pentru că în plus, îmi dă o tonifiantă impresie de mediu efervescent, de spaţiu în care se coace viitorul. Actorii sunt atât profesorii cât şi studenţii. Nici o categorie nu-ţi sugerează că a ajuns acolo ca urmare a unui uriaş nenoroc, că treaba în care este angrenat pe parcursul întregii zile este o corvoadă.
Social, se creează condiţii pentru a elimina tot ceea ce te-ar putea sustrage studiului şi altor preocupări academice. Aceasta este misiunea administraţiei, rectorului, ministerului, secretarilor de catedră şi de departament. Masa de prânz (parţial subvenţionată), este adusă aproape de spaţiile de învăţământ şi cercetare şi concurează calitativ şi cantitativ multe restaurante din oraş. După scurtul interludiu de la prânz toţi se întorc în birouri, laboratoare, săli se clasă şi reiau lucrul de acolo de unde l-au lăsat.

Optimul condiţiilor îl oferă căminele studenţeşti. Majoritatea sunt recondiţionate sau în curs de recondiţionare. Dar nici unul nu a fost conceput iniţial cu camere pentru mai mult de două persoane. Prin recondiţionare, au devenit de fapt mici garsoniere cu duş, toaletă proprie, frigider, plită electrică, prize electrice de telefon şi internet, rafturi de cărţi, birou, totul pentru o singură persoană. Curăţenia şi liniştea te duc cu gândul la un sanatoriu.

La fiecare nivel sunt săli amenajate ca săli de clasă, de fapt un fel de săli de lectură multifuncţionale, unde pot fi derulate agape discrete dar şi reuniuni ale asociaţiilor studenţeşti.
Există un timp al socializării, dar mai ales, există un timp al intimităţii, atunci când simţi nevoia (şi trebuie) să rămâi cu tine însuţi.
Didactic, (francezii spun pedagogic), se lucrează pe tot parcursul anului, prin program este prevăzut ca solicitarea intelectuală să fie continuă şi intensă. Aproape în fiecare săptămână sunt obligaţii şcolare de îndeplinit, lucrări, referate, examinări, seminarii, … prezenţa este implicit obligatorie, poate că şi explicit, dar eu nu am văzut-o formulată ca atare.

Educaţie, înseamnă şi corelarea programului propriu cu programul instituţiei, nici geniile nu sunt scutite de rigoare, disciplină, şi trebuie să înveţe arta lucrului în echipă. Asta înseamnă de fapt inginerie. Şi aşa trebuie să fie înţeleasă până la urmă de majoritatea absolvenţilor. În această zonă se regăsesc şi dificultăţile studenţilor noştri, odată ajunşi acolo, probabil ca o expresie a provenienţei dintr-un sistem lax, nesincer, în care lucrurile se rezolvă aproximativ, în care orice lege poate fi încălcată…. De asta şi cred că filierele în limbi străine de pe teritoriul naţional sunt încă departe de formarea de care aceşti candidaţi „poligloţi” ar beneficia în ţările în care aceste limbi sunt oficiale. Pe cât este de „ieftin”, pe atât este de incomplet acest surogat de educaţie.

Aş mai vrea să observ un fapt care ar fi greu digerabil la noi: educaţia umanistă a viitorilor ingineri. În primii doi ani au două medii: una pentru ştiinţele exacte şi alta pentru ştiinţele umaniste, fiecare cu pondere egală în media finală. Mai mult decât atât, sunt încurajaţi să cultive arte şi sporturi pentru care cred că au chemare şi să le practice în paralel cu studiile inginereşti (muzică instrumentală, dans, teatru). Cât timp va mai trebui să treacă pentru a înţelege că prin ştiinţele umane este potenţată chiar pregătirea în profesia de bază ?! Că aceste domenii nu sunt antagoniste, ci doar complementare şi o bună instruire artistică creează specialişti cu inserţie socială sporită, nivel de înţelegere superior, care ştiu să răspundă mai corect la întrebări de tipul „de ce ?” sau „cât de moral este ?” deci, introduc o indispensabilă cenzură morală în practica oricărei profesii.

Recitind textul/rândurile de mai sus, constat că nu am spus nimic nou, nimic spectaculos sau nefiresc. De ce atunci, după 15 ani de mobilităţi la diferite nivele şi cu diferite pretexte sau motivaţii, aproape nimic nu se vede în instituţiile noastre de învăţământ? Greşesc totuşi, nu toţi cei care au luat contactul cu realităţile de afară au trecut pe acolo degeaba. Foarte mulţi dovedesc chiar o înţelegere profundă a realităţii şi şi-au exportat pe diferite căi propriii copii sau alte rude apropiate.
Ca trăitor în mijlocul evenimentelor nimeni nu mă va convinge că este vorba doar despre bani, sau, cum se spune mai elegant subfinanţare. Este vorba despre ceva mult mai de esenţă şi mai grav, cu rădăcini istorice.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Sfîrşit de An

Amurg de sfirşit de an. Cerul e senin, colorîndu-se în spectrul roşiatic-azuriu pînă cînd discul auriu al Soarelui se scufundă...

Închide
3.23.92.64